Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Marea Unire – începutul înrolării în lupta cu păcatul

Marea Unire – începutul înrolării în lupta cu păcatul

Marea Unire – începutul înrolării în lupta cu păcatul

Marea Unire – începutul înrolării în lupta cu păcatul

Biografia unui ostaș biruitor: Fratele Pavel Malița  

  1. Copilăria și școala

Pavel Maliţa s-a născut pe data de 9 ianuarie 1895, în comuna Săcădat, judeţul Bihor, în familia ţăranului Vasile Maliţa.

Și-a trăit copilăria pe meleagurile Săcădatului, alături de o ceată de copii, urcându-se în pomii vecinilor, scăldându-se în apele Crișului Repede sau „grijind” de gâştele familiei.

Familia Maliţa nu era una înstărită, astfel că un frate mai mare, Vasile, era „neliniștit că pământul puţin trebuia împărțit cu fratele lui”.

I-a venit ideea să-l convingă să plece la o școală la oraș. «Am să-l țin eu acolo, își zicea el. Mai duc gazdei fasole, cartofi și câte o găină și o să se descurce el cu învățarea, și o să-i treacă dorul de sat»

Pavel, a acceptat propunerea fratelui său și s-a instalat într-o cameră cu mai mulți copii.

Mircea Maliţa, fiul fratelui Pavel Malița, în cartea sa de memorii, aminteşte printre poveştile tatălui său, Pavelea [cum îi spuneau cei din familie], chiar şi o întâmplare hazlie din acei grei ani de şcoală:

Nemulțumiți că nu li se făcea foc și că e frig în camera lor, copiii găsesc o cale să-i trimită gazdei un ultimatum. Se adună și cu voce tare, ca să audă ea, vorbesc în latinește despre complotul lor: ”Și gazdina nostra non facit focum, ardemus totum, gardum et cotețum”. Se pare că gazda s-a speriat și a venit cu butucii

Anii de liceu se vor scurge la Beiuş, la Liceul „Samuil Vulcan”, unde, conform conscripţiilor şcolii, a fost bursier.

  1. Razboiul si Marea Unire

De pe băncile şcolii, odată cu începerea Primului Război Mondial, tânărul Pavel Maliţa este recrutat în grabă, trimis la o școală rapidă de ofițeri și apoi pleacă pe front ca sublocotenent.  Era o tragedie pentru toţi soldaţii transilvăneni să lupte sub steagul Imperiului Austro-Ungar, în timp ce România se afla de partea cealaltă a baricadei.

A fost trimis pe frontul italian și a luptat în Alpii Tirolezi.  Visul lui era să ajungă prizonierul italienilor și apoi să vadă Roma, vechea mamă a românilor. Adesea îi povestea fiului lui: „De câte ori ajungeam față în față cu soldații italieni, credeam că a sosit clipa cea mare. Dar ei ridicau mâinile înaintea mea și eram obligat să îi iau eu pe ei prizonieri.

Ca şef de pluton, după mai multe încercări, va reuşi să convingă ofiţerii austrieci ca şi românii să lupte sub propriul drapel. Acest steag a fost mulţi ani păstrat într-un geamantan în podul casei familiei Maliţa.

Viaţa pe câmpul de luptă a fost pentru Pavel Maliţa extrem de dificilă:

Într-o zi mizerabilă, pe front, s-a petrecut un eveniment miraculos pentru tata. Începuse bombardamentul și n-a mai avut timp să se ascundă. Stătea în tranșee, asurzit de zgomotul exploziilor, sub o bară din beton care lega marginile tranșeei. Un șrapnel șuieră ascuțit și căzu drept pe bară deasupra locului unde se afla capul lui Pavel. Puterea exploziei îl trânti pe tata în noroi. Zăcu acolo în nesimțire, apoi se ridică și se pipăi peste tot. Era nevătămat. „O minune”, și-a spus el…  „Domnul m-a salvat”, a spus el atunci, iar propoziția o va repeta în tot restul vieții”, menţionează Mircea Maliţa.

Internat în spital, fiind bănuit şi de tuberculoză, Pavel Maliţa nu se mai întoarce pe frontul Italian.

De la Viena, în toamna lui 1918, se reîntoarce în Bihor. Aici îl aşteaptă una dintre cele mai importante misiuni ale sale. Se alătură luptei naţionale care i-a animat timp de secole pe românii din Transilvania. Se apropie de avocatul Aurel Lazăr şi se încadrează ca ofiţer în Garda Naţională, cu grad de sublocotenent.

«Lazăr m-a întrebat dacă am studiat Dreptul și i-am răsuns că nu. N-aveam când, dar doream să-l urmez», îmi povestea tata. «Apoi m-a numit ofițer al Gărzii, cu grad de locotenent. Evident că nu existau pe atunci uniforme sau instructaje speciale și într-o zi, înainte de [Marea Unire de la] Alba Iulia, mi-a dat o misiune importantă: «Iei teancul acesta de hârtii. Sunt semnăturile românilor de pe Criș, prin care susțin adunarea și hotărârile ei. Le duci cu prudență și atenție la Alba Iulia, ferindu-te de furturi sau de provocări». Zis și făcut. În fine, ajunsesem să contribui la lupta cauzei mele»

Pavel Maliţa ia trenul şi ajunge în gara Arad, unde pe parcursul nopţii a trebuit să aştepte trenul spre Deva. Aici „și-au făcut apariția niște figuri din bandele lui Bela Kun care terorizau populația românească din Transilvania”. Pericolul să fie împuşcat era mare. Doar prezenţa de spirit a fostului combatant îl va salva de la moarte.

Va preda în siguranţă preţioasele semnături ale bihorenilor care îşi exprimau dorinţa de a se uni cu România. Despre atmosfera de la Alba Iulia, Pavel Maliţa va scrie peste ani:

Nu pot uita [la 84 de ani] – caracterul acesta de masă al participanților, înfruntarea oricăror primejdii, a frigului, a oboselii și a oricăror griji materiale. Toate acestea parcă ne-au întărit mai mult vrerea și entuziasmul. Parcă aud și văd și astăzi cum mulțimea ordonată, în tactul de marș al imnurilor „Pe-al nostru steag e scris Unire” și „Deșteaptă-te române”, străbăteau stăzile spre inima orașului, care răsuna de cântece naționale… Atunci, în focul tinereții, în vâltoarea miilor de participanți, stăpânit de acea psihoză colectivă, credeam – alături de toți acei semeni ai mei, cu flăcări în priviri – că suntem capabili să mutăm [munții] din loc, nu numai hotarele nedrepte și asupritoare”.

Cuprinși de o însuflețire generală, înfrățiți în hotărârea de a face totul pentru a trece din faza așteptărilor și a dorințelor în faza înfăptuirilor, acei care n-am fost aleși delegați oficiali să participăm la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, ne-am gândit că locul nostru este acolo pentru a da o expresie și mai puternică, unanimă, spontană și directă voinței poporului român. Zeci de mii de oameni am simțit această nevoie, această poruncă a instinctului. […] ne-am îndreptat de la Oradea – într-un tren neîncălzit și cu geamuri sparte la vagon – spre Alba Iulia.”

Odată cu integrarea administrativă a Transilvaniei în Vechiul Regat, Pavel Maliţa îşi va relua preocupările educative şi se va înscrie la Facultatea de Drept din Cluj.  

Se va căsători cu Veturia Chirilă, fiică de preot. In 1927 se naște unicul lor copil, un baiețel pe care îl vor numi Mircea.

Pavel Maliţa, se va încadra pe postul de jurist al Prefecturii, post în care a funcționat până la pensionarea sa, în 1965.

  1. Activitatea misionara in cadrul miscarii Oastei Domnului

Prin anul 1930, când Oastea Domnului era în plin avânt, fratele Pavel Maliţa a fost printre primii intelectuali din Oradea care s-au predat Domnului, înscriin­du‑se în Lucrarea Oastei împreună cu un grup frumos de preoţi şi laici înflăcăraţi de minunatul ideal duhovnicesc şi misionar al acestei sfinte mişcări.

A participat activ la împlinirea misiunii Oastei Domnului din Oradea, care în acea perioadă ajunsese să aibă șase adunări în cele șase cartiere ale orașului, la care participau sute de frați și de surori.

În Oradea funcţiona, în anii aceia, şase luni pe an, o cantină a săracilor înfiinţată şi susţinută de Oastea Domnului. La această cantină luau masă caldă, de două ori pe zi, 150 de săraci, din octombrie până în martie. La susţinerea acestei cantine contribuiau toţi fraţii şi surorile, fiecare cu cât putea.

Frăţietatea din Oradea mai avea atunci şi alte frumoase acţiuni umanitare şi anume: angajarea de serbări religioase, chiar şi la Teatrul Municipal, cu taxe benevole în folosul săracilor; aranjarea de vizite cu daruri de hrană sufletească şi trupească la închisori şi la spitale, precum şi vizite acasă pe la cei bătrâni, bolnavi şi săraci, cu daruri de îmbrăcăminte, de hrană ori de încălzit, mai ales iarna.

În fruntea celor ce se ocupau cu însufleţire de toate aceste binefaceri, era fratele avocat Pavel Maliţa.

În ce mă priveşte pe mine, scria fratele Traian Dorz, eu nu voi fi în stare niciodată să-mi arăt toată recunoştinţa câtă o datorez acestui smerit, dar foarte mare om al lui Dumnezeu. Când eram numai un copil atât în vârstă, cât şi în credinţă, el m-a ajutat peste măsură de mult. Când a văzut el primele mele poezioare publicate prin foile de la Sibiu, mi-a votat cu Oastea din Oradea un premiu în bani şi cărţi, precum şi o bicicletă şi o vioară cu care să alerg în slujba Domnului şi să cânt pentru El. Aceasta a fost o mare încurajare pentru mine. Şi totul se datora iniţiativei fratelui Pavel care a înţeles ceva de pe atunci cu privire la viitorul meu. Mai târziu, când a trebuit să plec de acasă pe totdeauna din cauza dragostei mele pentru Domnul, tot fratele Pavel m-a ocrotit la Oradea, ajutându-mă să intru în cele două şcoli: Gimnaziul «Alexandru Roman» şi Şcoala de cântăreţi bisericeşti… Acolo, în timpul acesta îmbolnăvindu-mă, tot el a avut grijă de internarea mea în spital. Apoi, la chemarea Părintelui Iosif, tot el m-a ajutat să ajung la Centrul de Redacţie şi Editură al Părintelui Iosif. La încorporarea mea pentru serviciul militar activ la Oradea, părăsind pentru o vreme Sibiul, tot fratele Pavel Maliţa a fost acela care, la rugămintea Părintelui Iosif, m-a cercetat şi ajutat şi în timpul armatei, în multe rânduri.”

Faptele pline de omenie ale fratelui Pavel Maliţa sunt rememorate şi de către fiul acestuia, Mircea, care aminteşte despre felul în care tatăl său i-a sprijinit şi protejat pe evreii persecutaţi de trupele horthyste intrate în Transilvania: „Ducea într-un sacou alimente diverse, zahăr, ulei, pâine… Priveam cu adevărată oroare programul antisemitism…”, scrie peste ani Mircea Maliţa, care adaugă în cartea sa de memorii: „De la tatăl meu înţelesesem că esenţa creştinismului este iubirea aproapelui”.

La toate marile evenimente privitoare la Oastea Domnului, el a luat, cu toată dragostea şi credincioşia inimii lui smerite şi sincere, o parte activă şi frumoasă. Astfel, el a fost prezent la Marea Consfătuire din 12 septembrie 1937, făcând parte din delegaţia frăţească ce a dus Moţiunea Sfatului Frăţesc pentru a fi prezentată mitropolitului Bălan. A luat parte la înmormântarea Părintelui Iosif şi la legământul frăţesc de lângă sicriul acestuia.

Despre dragostea fratelui Pavel pentru adunările Oastei și pentru lucrul Domnului, fratele Traian povestește următoarele: „La căderea Ardealului de Nord, când Prefectura de la Oradea se mutase la Beiuş, fratele Pavel a venit şi mai aproape de lumea satelor noastre. Atunci, amestecat în mulţimea fraţilor, mergea şi el pe jos cu noi zeci de kilometri, prin ploaie, prin zăpadă, prin căldură ori frig, fără să arate niciodată nici cea mai mică oboseală ori supărare. Eu, cel puţin, am despre anii aceia unele dintre cele mai neuitate amintiri ale mele. Cu o felie de pâine în buzunar, singura noastră merinde, porneam adeseori duminica dis-de-dimineaţă, de pe la ora 2, pe jos, câte 15-20 de kilometri, până la vreo adunare de la Vălani ori Pietroasa… adeseori pe ploaie, pe inundaţii, pe zăpadă ori noroaie. Ajungeam pe la orele 9-10 la biserică în satul cu adunarea. Dar de la intrarea în sat şi până la biserică, pe câţi copii îi întâlnea pe drum, îi chema la el şi, din buzunarele pline cu bomboane, le împărţea, spunându-le: „Să veniţi la biserică cu părinţii voştri, acolo se ţine adunarea Oastei Domnului şi veţi auzi lucruri minunate”. În felul acesta, prin copii, se umpleau bisericile de oameni care apoi ascultau Cuvântul Evangheliei. Fratele Pavel a umplut astfel cu cărţi aduse de la Părintele Iosif din Sibiu toate satele Bihorului şi altele, până departe, fără să primească de la nimeni, niciodată, nici un ban pentru tot ce dăruia sau făcea în Numele Domnului.”

            Fratele Pavel a îmbătrânit și s-a stins frumos, ca o lumânare care și-a ars flacăra dragostei sale pentru Domnul și pentru ai Lui până la ultima suflare, rămânând statornic Lucrării Oastei până la capătul călătoriei sale pe acest pământ. Despre această perioadă ne povestește tot fratele Traian, următoarele:

„În ultimii ani era slab şi bolnav, dar n-avea o mai mare altă bucurie decât când mergeau fraţii la el. Cu toate împotrivirile unora din familia sa, el a rămas mereu răbdător, smerit şi plin de dragostea dintâi până la sfârşitul vieţii sale.

Cu puţin înainte de moartea sa, am fost la el. Nu ne văzuserăm de mulţi ani, prin care eu fusesem departe şi chinuit. Ce mare bucurie a avut văzându-mă! Ce bucuros îmi povestea despre drumurile lui misionare cu tatăl meu, Constantin, cu care a mers, în lipsa mea, adeseori împreună pe unde fusese şi cu mine. Ce întâmplări minunate şi fericite au trăit ei în slujba şi în drumurile Domnului Iisus! Erau amândoi născuţi în acelaşi an şi făcuseră armata, în Primul Război Mondial, la acelaşi regiment în Ungaria. Acum ajunseseră iarăşi împreună, la aceeaşi „unitate” a Oastei Domnului. Amintirile lor se împleteau atât de frumos şi dintr-o oaste, şi din cealaltă.

Când i-am arătat noile cărţi ale Oastei, le-a strâns la inimă şi le-a sărutat, fericit că nu s-a înşelat în tot ce a luptat şi a nădăjduit.    

A trecut la Domnul într-o zi din luna august 1981.”

Mircea Malița, unicul copil al fratelui Pavel, primind o educație aleasă, alege să îmbrățișeze cariera politică, ajungând să ocupe funcții importante în aparatul de stat al Romaniei, printre care cea de consilier la Misiunea Permanentă a ONU la New York, ministru adjunct la Ministerul de Externe, pe probleme ONU, titularul portofoliului la Ministerul Învăţământului, ambasador al României în Elveţia și mai apoi la Washington în SUA.

Bibliografie

  1. Traian Dorz, Fericitii noștri înaintași
  2. https://urmasiimariiuniri.ro/delegati/pavel-malita/
  3. Mircea Maliţa, Secolul meu scurt, Editura Rao, Bucureşti, 2015
  4. Ion Isaiu, „Unirea Transilvaniei cu țara”, în Crișana, 1979, nr. 10.183

Author: Ionut L.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *