Când Vântul Ceresc al Duhului Sfânt a adus vestea cea bună a Oastei Domnului şi pe Valea Trotuşului, pe lângă fraţii care au primit această chemare şi s-au predat Domnului au fost şi multe surori râvnitoare şi statornice care au ajutat din toată inima şi cu toată puterea lor lucrul sfânt al Evangheliei.
Una dintre aceste alese surori a fost şi sora Mariţa Iftimoiu din Lunca de Jos, Comăneşti, judeţul Bacău.
Ea s-a născut în anul 1910, din părinţi muncitori şi credincioşi. Mai ales mama ei era o femeie foarte credincioasă şi i-a dat o creştere sfântă, sădind în sufletul ei, din copilărie, mila şi dragostea pentru cei lipsiţi şi necăjiţi.
Tatăl ei a căsătorit-o de tânără. La vârsta de 17 ani avea primul copil din cei zece, pe care i-a născut şi crescut apoi cu toată grija şi evlavia pentru Domnul. Când Domnul Iisus a chemat-o în Oastea Lui, ea a fost prima din familia ei care s-a predat Domnului. După aceea ea şi-a adus la Domnul, rând pe rând, soţul, mama, tatăl, pe toţi copiii ei – şi pe multe alte suflete de aproape şi de departe.
Deşi avea mereu mai mulţi copii şi mai multe treburi în gospodăria ei, ea era nelipsită de la biserică, de la adunare, de la cercetarea bolnavilor, de la ajutorarea celor lipsiţi. Încă de la început, ea şi-a deschis cu dragoste şi dărnicie casa şi mâna spre toţi cei ce aveau vreo nevoie trupească ori sufletească. Toţi fraţii care erau în drumuri pentru Domnul ştiau că oricând casa ei este primitoare şi masa ei, darnică. Adunarea frăţească s-a statornicit deplin, de fiecare dată, în casa ei primitoare şi caldă.
În primăvara anului 1945, când duhul sectar s-a abătut şi pe aici din cauza frământărilor de după război şi a lipsei de legătură frăţească – un căzut din credinţă, anume Cazacu, a făcut mult rău. El a reuşit să rupă şi să dezbine adunarea din Lunca de Jos. După o frământare de câteva luni de zile şi după o puternică cercetare frăţească – lucrarea de rătăcire s-a oprit pe loc şi lucrurile s-au întors definitiv spre bine. Totuşi câteva familii care au putut fi clătinate au căzut pe totdeauna în cursa acestui duh pierzător. În toată frământarea aceasta, sora Mariţa a stat tare în credinţă, păstrându-se hotărâtă în învăţătura de la început împreună cu familia ei şi cu un singur frate, Costică Iacobuţă.
Dar Domnul a răspuns cu bunătate şi mari binecuvântări credincioşiei ei, care i-a vestit pe fraţii buni de mai departe, şi ei, venind în ajutor, au lucrat ca adunarea să se refacă. În curând casa surorii Mariţa a devenit neîncăpătoare pentru sufletele curate pe care Domnul le aducea în Oastea Lui.
Începând din anul 1946, aproape de fiecare dată ea era văzută cu copiii ei de mână pe la adunările frăţeşti de aproape şi de departe. La Rusaliile de atunci ea era la adunarea din Sibiu cu cel de al şaptelea copil în braţe. Nici depărtarea, nici piedicile mari n-au putut-o opri niciodată. Aşa i-a crescut ea şi pe copiii ei în dragostea şi duhul jertfei pentru Domnul şi pentru fraţi. Legătura ei cu fraţii cei mai din frunte şi cu cei mai din urmă i-a ajutat şi pe fraţi, şi pe ai ei.
Chiar când s-au înteţit prigonirile şi fraţii nu aveau loc de adunare nicăieri în altă parte, casa ei a fost totdeauna gata cu orice preţ să primească adunarea frăţească. Şi Domnul a ocrotit-o, că niciodată cel potrivnic n-a putut să-i facă nici un rău. Purtarea ei înţeleaptă şi curajoasă a fost un mare ajutor pentru toţi. Ca a unuia dintre cei mai aleşi fraţi care a ştiut totdeauna în marile hotărâri să dea un sfat şi să aibă o părere sănătoasă şi fericită, făcând totdeauna pace ori ajutând la ceva folositor. Prezenţa ei era totdeauna o bucurie şi o întărire pentru toţi. Cuvântul ei înţelept şi cald era de un mare ajutor atât în adunare, cât şi în familia ei, îndepărtând stările neplăcute şi rezolvând totul repede şi bine.
Deşi cu o casă grea, chiar şi în vremurile de secetă şi lipsuri, cum a fost cea din 1947, totuşi în casa ei au găsit hrană şi adăpost mulţi fraţi în călătorie şi mulţi săraci şi lipsiţi. Ea împărţea cu ei ultima bucăţică de hrană, iar Domnul n-a lăsat căsuţa ei niciodată fără făină şi fără untdelemn.
Tinerii fraţi şi surori prigoniţi pentru credinţă în familiile lor aveau în casa surorii Mariţa totdeauna un loc în care să se simtă ca lângă mama lor. Le-a făcut loc în casa ei chiar şi pentru nunţile celor tineri care nu găseau înţelegere şi loc în casele părinţilor lor.
Mila ei de săraci şi de bolnavi se arăta nu numai în dărnicia mâinii ei, ci mai ales în căldura inimii şi în blândeţea cuvântului. „La un bolnav – spunea ea – nu trebuie să vorbeşti tare şi nici să stai mult…” Tot binele pe care l-a făcut însă, ea a ţinut să fie cât mai ascuns. „Să nu ştie niciodată stânga ce face dreapta ta” – zicea ea, după Cuvântul Domnului Iisus.
Postul şi înfrânarea împreună cu rugăciunea şi citirea Cuvântului Sfânt erau mijloacele prin care avea ea putere şi biruinţă. Toţi copiii ei erau învăţaţi să citească zilnic Biblia, să se roage de fiecare dată – iar duminica şi în sărbători nici copiii ei nu mâncau nimic până după ieşirea de la biserică.
Cunoştea o mulţime de alifii şi ceaiuri cu care ştia să aline multe suferinţe ale celor bolnavi.
Înainte de mâncare, îngenuncheau cu toţii şi se rugau pe rând fiecare, de la cel dintâi până la cel din urmă copil. La urmă se ruga ea, mulţumindu-I Domnului pentru toţi ai ei. Soţul ei, Vasile, i-a fost un frate adevărat şi un mare sprijin în toată lupta ei.
Când a avut de înfruntat greaua încercare cu unii dintre cei mai iubiţi copii ai ei, Vasilică şi sora Florenţa, cu o fetiţă a lor, ea, ca mamă credincioasă, a primit totul cu o răbdare şi o credinţă ca a dreptului Iov, plecându-se smerită sub Voia Domnului.
Pe copii a ştiut să şi-i crească nu numai cu dragoste, ci, când a fost nevoie, şi cu mustrare şi chiar cu pedeapsă. Astfel cu toţii au ajuns nişte vrednici copii ai lui Dumnezeu.
În privinţa căsătoriei, la vremea sa, fiecare şi-a deschis inima faţă de mama lor şi i-a ascultat sfatul. Şi toţi au ajuns binecuvântaţi. De pe urma lor n-a avut decât mulţumiri şi laude.
La serviciile lor, mai-marii întreprinderilor unde lucrau au avut numai cuvinte de laudă pentru cinstea, corectitudinea şi hărnicia de care au dat şi dau dovadă cu toţii.
În faţa oricărei încercări postea uneori multe zile la rând şi se ruga cu multe lacrimi şi stăruinţă, până când Domnul îi asculta rugăciunile în chip minunat.
Însă munca grea, nopţile nedormite, posturile şi privegherile îndelungi au făcut ca fiinţa ei trupească să înceapă a suferi tot mai greu. Şi, oricât a căutat ea să-şi ascundă durerile, până la urmă a căzut la pat doborâtă de boală. În anul 1980 a zăcut pe pat de la Paşti până în 24 octombrie.
În timpul bolii ei, atât la spital între celelalte bolnave, cât şi acasă între cei ce o cercetau, ea nu a încetat să le vorbească mereu despre Domnul şi despre fericirea vieţii cu El tuturor celor din jurul ei.
Înainte de plecarea ei cu o săptămână, L-a văzut pe Domnul Iisus lângă patul ei. Era aşa de frumos şi de strălucitor, că prezenţa Lui i-a umplut tot sufletul de o bucurie şi de o putere nemărginite. După aceasta n-a mai avut nici o durere, nici în trupul ei, până ce a trecut pe totdeauna la El în Cer.
Când copiii şi nepoţii, adunaţi în jurul patului ei de moarte, o rugau să le mai spună ceva, ea le zicea: „Tot ce am avut să vă spun v-am spus. De acum rămâne să faceţi şi voi cum am făcut eu, ca pe urmă să ne întâlnim cu toţii Sus în Cer, la Domnul, pe totdeauna.”
La plecarea sa, toţi fraţii şi surorile, de până departe, au petrecut-o în privegheri şi rugăciuni, mărturisind fiecare cât bine le-a făcut sufletul acesta binecuvântat în viaţa lor. Puţine suflete au fost petrecute cu atâtea lacrimi şi dragoste ca sufletul ei înlăcrimat şi iubitor. Mulţi au socotit-o ca pe mama lor dulce. Preotul însuşi a spus: „La numărul sfintelor din calendar se mai adaugă astăzi o sfântă, care este aceasta care pleacă acum dintre noi în ceata sfinţilor din ceruri…”
Domnul Iisus să-i dăruiască o strălucită răsplătire cerească, iar pilda vieţii ei să facă El ca s-o urmeze toate surorile noastre. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Traian Dorz, din Fericiţii noştri înaintaşi
