Meditaţii

Meditație la Apostol – Efeseni 2, 4-10

Mântuirea se primește prin har dar se păstrează prin fapte bune

 

            Pericopa aceasta, dacă s-ar citi cu maximă transparență și sinceritate, ar rezolva conflictul iremediabil dintre teologia răsăriteană reprezentată prin Sfinții Părinți, care vorbesc despre rămânerea în mântuirea oferită nouă de Mântuitorul printr-o credință lucrătoare, activă; și teologia protestantă, reprezentată prin Luther, care insistă doar pe aspectul de gratuitate al harului, credinciosul nemaitrebuind să facă nimic pentru mântuirea sa, fiind de ajuns doar să creadă în Jertfa Domnului[1].

Este adevărat că din textele Noului Testament reiese gratuitatea harului (In. 3,5-6; 15,4-5; 1Cor. 12,6-11; Ef. 2,8; Flp. 2,13; Evr. 3,14), însuși termenul grecesc charis înseamnă “dar”, pe care credincioșii nu și l-ar putea agonisi prin faptele lor niciodată. Mântuirea nu ni s-a oferit în baza unor merite anterioare, căci inițiativa mântuirii aparține exclusiv lui Dumnezeu, Care dorește mântuirea tuturor oamenilor (Iez. 18,32; 1 Tim. 2,4; 2Ptr. 3,9). Însă tot la fel de adevărată este și necesitatea rămânerii în har prin permanenta pocăință a omului (In 15, 4-5; Evr. 3,14), pentru că nu este doar suficient să intri în har, ci trebuie să și stărui în legătura strânsă cu harul[2] (Flp. 2,13). Primirea harului mântuitor presupune o nouă viață întru Hristos Domnul, pe care apostolul o aseamănă unei învieri din moartea păcatului (Ef. 2,4-7), însă această nouă viață necesită o angajare personală și liberă. Căci „învierea baptismală a firii” cum o numea sfântul Nicolae Cabasila (Viața în Hristos), este un dar din partea lui Dumnezeu, conferit unor copii ce nu-și exprimă consimțământul; însă Împărăția lui Dumnezeu și dinamica vieții împreună cu El, țin de voia noastră liberă, care se hotărăște cu toată puterea ei pentru sfințenie, într-o anume zi ce coincide cu nașterea din nou a omului[3]. De aceea, foarte inspirat numește mântuirea, sfântul Iustin Popovici, ca fiind o continuă nevoință, prin rămânerea în Duhul Sfânt cu ajutorul Sfintelor Taine și al Sfintelor Virtuți[4].

Finalul pericopei (v. 10) exprimă cel mai bine acest adevăr, spune sfântul Ioan Gură de Aur[5], căci umblarea întru împlinirea faptelor bune, implică o virtute continuă, o stare de sfințenie prelungită până la finalul vieții. Prin urmare, nu ne este suficientă săvârșirea unei singure fapte bune, ci toate câte ne-au fost pregătite, de aceea, nesăvârșirea lor ne poate periclita serios mântuirea. Evitarea de a face o faptă de milostenie, pe temeiul ignoranței sau a insensibilității noastre la nevoile celorlalți, sau pur și simplu pe temeiul zgârceniei (2Cor. 9,6-7), poate atrage cu sine, pierderea mântuirii oferită în dar de Jertfa și Învierea lui Iisus (Mt. 25,41-46). Tâlcuirea sfântului Teofilact al Bulgariei[6] este și ea salutară căci insistă și el pe lucrarea virtuților, spunând că dacă marele Pavel a spus la începutul pericopei că mântuirea este exclusiv darul lui Dumnezeu ce nu implică faptele omului, ci doar credința, vine acum la finalul textului și accentuează necesitatea practicării virtuților și a faptelor bune ale credinței vii, tocmai pentru ca nimeni să nu se lenevească cu sufletul, căci aceasta spre pagubă și osândă veșnică îi va fi.

Expresia „mai înainte le-a pregătit” nu se referă la dimensiunea lor existențială, căci de vreme ce omul nu fusese creat, nu puteau nici cadrele împlinirii și desfășurării faptelor bune să coexiste, ci ele apar după crearea omului. Caracterul lor atemporal poate fi înțeles din perspectiva preștiinței lui Dumnezeu, ele existând înainte de facerea lumii, în mintea lui Dumnezeu, ca formă a rațiunilor lucrurilor, căci spune sfântul Maxim Mărturisitorul, că întreg universul poartă în el rațiunile divine, care conduc creația către îndumnezeirea ei[7]. Numai în acest sens se poate înțelege această viziune a sfântului Pavel. Acest verset înțeles greșit a dus la propunerea teoriei predestinării a reformatorului Calvin, care spune că Dumnezeu a râânduit mai dinainte de întemeierea lumii, pe oamenii care vor merge spre fericire sau osândă veșnică, ca și când aceștia nu mai pot face de la ei nimic, trebuie ca niște orbi să urmeze un program demențial prestabilit, asemănător destinului implacabil al tragediilor antice. Firește că teoria este absurdă și fără nici un argument biblic, dar din păcate tot mai mulți teologi bibliști o acceptă[8] (Abbott; Ellicott; Eadie; Meyer etc). Dumnezeu nu predetermină și nici influențează într-un fel sau altul mântuirea nimănui, căci omul este creat liber, orice predeterminare calvină, ar suspenda liberul arbitru; ci Dumnezeu în atotștiința Sa, cunoaște cine va primi harul mântuitor întru conlucrare activă, și cine va respinge Jertfa Sa, asemenea cum un doctor cunoaște dinainte traseul unei boli, fără ca să producă el boala aceea[9].

Dumnezeu a pregătit toate faptele bune ale mântuirii în care să umblăm împreună și în parte, pentru rugăciune, post și părtășie ne-a pregătit sfânta Biserică; pentru iubire ne-a pregătit inima și cântările duhovnicești; pentru îmbrățișare și milostenie, ne-a creat mâinile iar pentru alergarea în tot lucrul bun ne-a dat picioarele; pentru ispitiri, înfrânarea iar pentru căderi, lacrimile pocăinței[10] etc. Cum umblăm noi oare în toate aceste fapte bune? Amin.

[1] N.Chițescu, Isidor Todoran, Petreuță, Teologia Dogmatică și Simbolică, vol. 2, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 32010, pp. 62-69.

[2] Vasile Mihoc, Credință și Înțelegere: Învățătura ortodoxă în perspectivă biblică, Editura Agnos, Sibiu, 2014, pp. 89-91.

[3] John Meyendorff, Teologia Bizantină: Tendințe istorice și teme doctrinaire, trad. de Alexandru I.Stan, Editura Nemira, București, 2011, p. 240.

[4] Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-Om: Abisurile și culmile filozofiei, Editura Sophia, București, 2010, p. 228.

[5] Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, trad. de Theodosie Athanasiu, Tipografia Dacia, Iași, 1902, p. 39.

[6] Teofilact al Bulgariei, Cele 14 trimiteri ale Sfântului, Slăvitului și întru tot Lăudatului Apostol Pavel, trad. de Veniamin Costache, tomul II, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1904, p. 318.

[7] Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PG 91, col. 1365.

[8] T.K.Abbott, A Critical and Exegetical Commentary on the Epistles to the Ephesians and to the Colossians, Charles Scribner’s Sons, New York, 1902, p. 54.

[9] Vasile Mihoc, Credință și Înțelegere…, p. 92.

[10] Traian Dorz, Hristos – puterea apostoliei: Meditații la Apostolul Duminicilor de peste an, vol. 2, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2000, pp. 90-91.

Preot Cătălin VARGA
Parohia Jichișul de Jos

Lasă un răspuns