Suferința este taina privirii Golgotei întru dobândirea Împărăției
Iubiți frați și surori. Apostolul de astăzi ne vorbește despre suferințele îndurate de eroii Vechiului Testament, care au ars pe altarul suferinței de dragul Domnului, adânc încredințați în făgăduința izbăvirii lor de sub lumea patimilor. Virtutea dominantă a tuturor celor pomeniți de sfântul Pavel este credința în Dumnezeu, pentru păstrarea căreia au ales să plătească cu propria viață. Ei au avut cinstea de-a da mărturie despre adevăratul și unicul Dumnezeu YHWH (Ieșirea 3, 14) în mijlocul popoarelor păgâne care stăteau „în umbra morții” (Isaia 42, 7), pentru că porunca propovăduirii lui Dumnezeu era clară. Aceștia au fost chemați să devină martori (mucenici) ai Dumnezeului părinților lor[1] (Isaia 43, 10-12). Nu s-au plâns aceștia, n-au cârtit, decât cu unele excepții (Psalm 72, 2-5; Plângerile lui Ieremia 3, 1-18) fiindcă un astfel de gest necugetat era sinonim cu a-L face pe Yahweh Jireh (Cel Veșnic Care îngrijește) neputincios și a-L lipsi de însușirea dragostei și bunătății – fiindcă te lasă să suferi[2].
Toate aceste suferințe pomenite (11, 33-38), spune părintele Iosif Trifa, prefigurau Jertfa Crucii, fiindcă toată Biblia, de la un capăt la celălalt, este o Carte stropită cu sânge: cu sângele Mielului. Vom observa acest adevăr acoperit în icoane și proorociri în Vechiul Testament, iar în Noul Testament îl vom afla ca pe-o taină descoperită la Golgota[3]. Lucru greu de înțeles pentru cei păcătoși, fiindcă ei „disprețuiesc înțelepciunea și stăpânirea de sine” (Pilde 1, 7), aceștia sunt cei numiți de înțeleptul Solomon „fără de minte” (ebr. evilim) avându-și rădăcina semantică în substantivul aval adică „ticălos, capricios” – adică cei care nu se lasă corijați[4] (Pilde 27, 22). Mai mult decât atât, spune fratele Cornel Rusu, că în ochii acestora, suferința pentru Domnul servește ca cel mai abil argument contra credinței, a Proniei Divine și chiar contra existenței lui Dumnezeu[5].
Apostolul Pavel face o afirmație în versetele 39-40 destul de cutezătoare, și anume faptul că desăvârșita comuniune cu Domnul va fi doar după Parusie, iar cei care au fost trimiși în Rai sau în Iad stau acolo provizoriu, adică trăiesc o stare nedeplină, până la Judecata de Apoi când se va definitiva pentru vecie starea fiecărui om. Desăvârșita bucurie a bunătăților cerești se amână până vor intra toți cei credincioși în Împărăție, pentru ca cei dinainte ajunși acolo să nu se bucure fără de noi (v. 40), în virtutea comuniunii sfinților, și în numele înfrățirii tuturor celor răscumpărați[6]. De aceea spune sfântul Ioan Gură de Aur următoarele: „Gândiți-vă la lucrul acesta vrednic de minunare, cum Avraam și Pavel așteaptă ca voi să fiți mai întâi încununați, iar pe urmă ei să-și primească desăvârșita lor răsplată, pentru cuvântul cel spus lor de Mântuitorul, că nu li se va da până ce nu vom fi și noi cu ei, ca s-o dobândim împreună[7]” (traducere după J.C. Larchet). Această unitate a creației în centrul căreia Dumnezeu a pus omul creat după Chipul Său, stă în ființa ei eclesială ce așteaptă a fi restaurată în Domnul Hristos (Romani 8, 21), iar restaurarea omului nu poate fi individuală la Parusie, ci doar unitară, comunională[8]. Însă chiar dacă moștenirea Împărăției Cerurilor va fi comună, intensitatea trăirii ei nu va fi aceeași pentru toți, în funcție de cât de mult au căutat sfinții să se apropie de Dumnezeu în viața pământească, tot așa își vor continua ascensiunea întru unirea cu Dumnezeu prin har, spre cele mai înalte culmi ale iubirii și în viața cea cerească, creșterea aceasta epectatică (gr. epektasis) fiind veșnică, ea neavând sfârșit[9].
Primele două versete ale capitolului 12 cu care se sfârșește pericopa aceasta, ne îndeamnă spre sfințenie, spre desăvârșirea credinței noastre întru Domnul Iisus. Pentru că spre desăvârșire trebuie să alergăm noi, spre acest dar ceresc ce se oferă celui care s-a dovedit vrednic de primirea lui, prin lupta sa duhovnicească de curățire a patimilor. Acela dintre noi care va experia frumusețea mulțumirii realizării acestui țel al vieții ortodoxe, Mirele Ceresc îi va oferi deplin năzuința de-a se sfinți tot mai mult și tot mai bine, într-un proces al devenirii lui neîncetate[10]. Modelul nostru pentru atingerea acestui dezirat este Domnul Iisus, fiindcă spune fratele Traian[11]: “cine este Nesfârșit în Ani, Nesfârșit în Putere, Nesfârșit în Înțelepciune, Nesfârșit în Inspirație, Nesfârșit în toate, Acela este mereu în lucru, după cum este scris: Tatăl Meu lucrează, și Eu de asemenea lucrez…” (Ioan 5, 17). Dar tu iubite frate, lucrezi neîncetat pentru desăvârșirea credinței tale?… Amin.
[1] Spiridon Bilalis, Martirii Ortodoxiei (Teologia Martiriului), Editura Christiana, București, 2016, pp. 29-30.
[2] Ioan Marini, Hrană pentru familia creștină, Editura Traian Dorz, Simeria, 21994, pp. 59-60.
[3] Iosif Trifa, Biblia Cartea Vieții, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 22000, p. 163.
[4] Cătălin Varga, “Frica de Dumnezeu – începutul înțelepciunii. Pilde 1: 7”, în Revista Tabor, nr. 3, martie 2015, pp. 34-35.
[5] Cornel Rusu, Grăiți Cuvântul Domnului, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2011, p. 214.
[6] Jean-Claude Larchet, Tradiția Ortodoxă despre viața de după moarte, Editura Sophia, București, 2006, pp. 190-191.
[7] Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei a celui întru sfinți, părintelui nostru Ioan Chrisostom, trad. de Theodosie Athanasiu, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1923, pp. 324-325.
[8] Adrian Lemeni, Sensul Eshatologic al Creației, Editura ASAB, București, 22007, p. 142.
[9] Ilie Macar, Sfârșitul omului și al lumii între adevăr și utopie. Eshatologie și erezie, Editura Doxologia, Iași, 2014, p. 88.
[10] Traian Dorz, Hristos – Solia Bibliei, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2000, p. 358.
[11] Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei, vol. 2, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2000, pp. 319-320.
Preot Cătălin VARGA
Parohia Jichișul de Jos
