Iubiți frați și surori. Întregul capitol 11 al scrisorii Sfântului Pavel către evrei este un veritabil elogiu la adresa credinței, una din cele trei mari virtuți teologice, alături de dragoste și nădejde (1 Corinteni 13, 13). Prima parte a apostolului ne înfățișează dragostea necondiționată a profetului Moise pentru poporul său, o iubire ce n-a putut fi eclipsată de ofertele unei vieți de lux, venite din partea fiicei lui Faraon, care îl dorea ca fiu al său. A preferat mai degrabă să rămână solidar suferințelor poporului său, în loc să ducă o viață plină de desfătări și onoruri. Nu putea Moise să se bucure când neamul său era obidit, nu putea zâmbi când frații lui plângeau, nu putea să aleagă desfătarea când evreii erau încă sub cruce. Așa este inima unui adevărat părinte, el nu își găsește pacea cât timp copiii săi suferă și plâng. Moise se aseamănă prin gestul lui părintesc de-a își asuma de bună voie crucea poporului său, cu dragostea Părintelui nostru Ceresc, Care de dragul nostru Și-a trimis Unicul Fiu să poarte pe sfinții Săi umeri crucea întregului neam omenesc. Modelul acesta al sacrificiului suprem ne este țel fiecăruia în parte care am gustat din dragostea Golgotei, asumându-ni-l fiecare după măsura darului primit (Efeseni 3, 7). Pentru că doar în felul acesta jertfelnic ne putem asemăna cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, potrivit apostolului care spune: „Să aveți în voi gândul acesta care era și în Iisus Hristos” (Filipeni 2, 5), adică gândul acesta smerit al renunțării la sine de dragul neamului nostru ortodox, de dragul tainei fratelui nostru din Biserică – renunțare până la moarte, și încă moarte de Cruce (Filipeni 2, 8). Numai în felul acesta jertfelnic ne putem apropia cu vrednicie de Sfânta Jertfă, de Sfânta Împărtășanie, luând Trupul omenesc și dumnezeiesc jertfit al lui Iisus, într-un trup omenesc asemănător stării de jertfă, stării de îndumnezeire continuă (1 Ioan 3, 2).
În cea de-a doua parte a apostolului, în versetele 32-40 apostolul Pavel construiește un adevărat elogiu sfinților credinței, care datorită rezistenței lor interioare, au putut depăși capriciile unei prigoane exterioare, cu stoicism și bărbăție duhovnicească. Ceea ce au avut în comun toți acești oameni ai lui Dumnezeu pe care istoria profană n-a reușit să-i înghită, a fost virtutea credinței. Ei au crezut cu maximă încordare în răsplătirea care-i așteaptă la capătul martiriului lor, de aceea nu s-au abătut sau lepădat, păstrându-și încrederea în făgăduințele Domnului (2 Petru 1, 4).
Din păcate pentru unii și din fericire pentru alții, prigonirile nu s-au sfârșit odată cu decretarea libertății religioase de către împăratul creștin Sfântul Constantin, ci ele au continuat cu mai multă îndârjire asupra Bisericii, sub o formă mult voalată. Astăzi suferim și noi prigoana falsului idealism, când sub genericul “zâmbetului isteț sub soare”, conștiințe integre și demne de numele de creștin ce-l poartă, sunt zdrobite sub călcâiele celor raliați “sistemului”. Astăzi, în această lume a concurenței neloiale și a cabotinismului legalizat, cei cu spirit treaz, cinstit și curați în conștiința lor, nu mai au loc de atât nenoroc, nu mai au loc de aceștia. Depinde însă de acești “martiri” ai vremurilor noastre dacă vor răbda până la capăt această prigoană a sistemului vinovat, rămânând stâlpi de moralitate într-o societate imorală, sau vor fi și ei la rândul lor cuceriți de acest miraj al oportunității, căzând astfel și cea din urmă cazemată a normalității. Cred că această tensiune va marca cu adevărat vrednicia celor vrednici aparținători ai unei lumi nevrednice, după modelul Sfântului Pavel care remarca următoarele: „ei, de care lumea nu era vrednică!”. Amin.
Preot Cătălin VARGA
Parohia Jichișul de Jos
