„Memoriu
Onorat Tribunal,
Fiind astăzi tras la răspundere şi adus în faţa Onor. Tribunal pentru credinţa ce o am, pentru gândurile ce am scris şi pentru lupta ce o port pentru ajutorarea sufletelor, lucru pe care îl fac de peste 12 ani de zile, rog bunăvoinţa D-lor Voastre, Domnilor Judecători, a mi se îngădui să spun câteva cuvinte cu privire la trecutul meu, ca şi asupra învinuirilor ce mi se aduc.
Antecedente: învăţător la ţară. Boala. În disponibilitate
Sunt născut în anul 1908, în comuna Săsciori, judeţul Alba, român, ortodox, necăsătorit. Am fost învăţător (absolvent 1927). Dar de abia ocupasem catedra, când am fost doborât de o suferinţă care m-a ţinut o vreme în concedii medicale, creându-mi greutăţi în munca mea de dascăl.
În activitatea publicistică. Plecarea la Sibiu
Pe când eram încă în învăţământ, colaboram cu articole şi poezii la gazetele redactate de preotul Iosif Trifa de la Sibiu, care a fost cel dintâi care m-a încurajat în ale scrisului.
Dânsul, înţelegând despre situaţia în care mă găseam, m-a chemat la Sibiu, m-a ajutat, a purtat grijă de mine şi m-a ocrotit cu bunăvoinţă în casa sa. Când am prins puţină putere, am început să ajut la lucrul cu redactarea celor două gazete pentru popor pe care le scotea: «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului». Astfel am făcut şcoală – publicistică – lângă cel mai bun scriitor popular-religios recunoscut în ţara noastră.
În Oastea Domnului. O viaţă nouă, o lucrare nouă – Binecuvântare
Dorul după o viaţă sfântă, curată şi rodnică, cu un cuvânt, setea după mântuire, m-a făcut s-o caut. Viaţa lumească, cu petreceri şi nimicuri deşarte, a început să devină o povară, mai ales când suferinţa mi-a bătut la uşă. Îmi trebuia un sprijin, o mângâiere, o nădejde, o siguranţă, o iertare şi o izbăvire de sub puterea păcatului… Am aflat din predica Evangheliei că toate acestea le dă Domnul Iisus Hristos celui ce crede în El, se predă Lui, Îl primeşte pe El şi se hotărăşte la o viaţă nouă cu El. M-am hotărât! Ce bine a fost! Mulţumesc lui Dumnezeu cât voi fi că am putut să subscriu hotărârea că mă predau Domnului… (anul 1928).
Puterea Evangheliei
Ca învăţător la ţară, am început să fac adunări la şcoală şi să vorbesc oamenilor din Evanghelie. Minune! De unde până aici toată osteneala depusă prin adunările, serbările şi cercurile culturale (cu frumoase programe, multe vorbe şi… mult vin câteodată) n-a putut să schimbe pe nimeni, acum, când viaţa lucrează împreună cu Evanghelia, sufletele încep să se schimbe. Beţivii părăsesc cârciumile şi se fac oameni de treabă; suduitorii se lasă de sudalmă, înlocuind hulele cu laude aduse Domnului. Femeile uşuratice, care nu ştiau decât de podoabe şi de păcate, devin modeste şi cucernice, şi, în loc să mai cheltuiască banii pe deşertăciuni şi nimicuri, fac milostenie şi îngrijesc de săraci şi de bolnavi.
Totul fără porunci şi fără silă, ci liber consimţit şi cu dragoste făcut. Bucurie se face în cer şi pe pământ când păcătoşii se întorc la Dumnezeu cu pocăinţă şi hotărâre de viaţă nouă. Toţi cei dornici după hrană sufletească, în după-amiezile duminicilor şi sărbătorilor (iarna şi peste săptămână), vin la şcoala duminicală (la «adunare», cum se spune obişnuit). Un suflu nou de viaţă, o bucurie sfântă cuprinde zeci şi sute de suflete care, aflând pe Mântuitorul, ca şi păcătoşii de demult, au început să-L laude în gura mare şi să spună şi altora ce a lucrat Dumnezeu cu ei, aducându-i din întuneric la lumină, de la nimicuri la adevăr, de la moarte la viaţă. Bisericile s-au înviorat, credinţa s-a întărit, moravurile s-au îndreptat, un soare nou a răsărit.
Astfel, am găsit calea! Ceea ce s-a petrecut cu mine şi sub ochii mei şi cu alţii, apoi sutele de cazuri văzute mai târziu m-au statornicit pe veci în încredinţarea că numai Evanghelia poate schimba sufletele; că o cultură care nu ţine seama de Hristos cel Viu şi de Evanghelie e cu totul neputincioasă de a aduce şi cea mai mică mângâiere – care să rămână – în sărmanul suflet omenesc. Fără Hristos, «Piatra din capul unghiului», nu se pot crea suflete noi, oameni sfinţi în purtare, în vorbă şi în faptă. Evanghelia îşi făcuse şi-şi face mereu dovada aceasta. De aceea, am rămas, prin harul lui Dumnezeu, în ea şi cu ea. Cele trei sate prin care am trecut ca învăţător îmi vor rămâne de mărturie.
Mai departe în slujba Domnului şi a sufletelor
După ce m-am hotărât, am rămas să fac apostolie pentru salvarea sufletelor, ca ţintă supremă a lucrării şi vieţii mele întregi, prin toate mijloacele, ca şi prin toate darurile cu care m-a înzestrat Bunul Dumnezeu. Când am fost învăţător, aşa am făcut; după ce am căzut bolnav în brazdă şi n-am mai putut reintra în învăţământ, din cauza slăbiciunii cu care am rămas şi a altor suferinţe ce mi-au mai încercat viaţa, am continuat totuşi, chiar şi de pe pat de boală, a scrie şi lucra pentru ajutorarea şi salvarea sufletelor pierdute.
Hotărârea întărită. Experienţa mântuirii
Mângâierea, ajutorul şi binecuvântarea ce am avut din partea lui Dumnezeu, în decursul lungului timp de suferinţe şi încercări prin care am trecut, au făcut ca sufletul meu să cunoască tot mai bine şi să se bucure în Dumnezeu, Mântuitorul cel Viu. Făcusem experienţa vieţii şi mântuirii. Puteam să tac? Ar fi fost un blestem! Cine ştie să facă binele şi nu-l face săvârşeşte un păcat – zice Scriptura. Este în firea lucrurilor ca focul să ardă, ploaia să cadă pe pământ, vântul să mişte aerul şi… cel ce a cunoscut şi aflat pe Mântuitorul să mărturisească despre El şi altora. Mântuirea însăşi cuprinde în sine mărturisirea, cum spune Sfântul Apostol Pavel: Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Iisus ca Domn şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire (Rom 10, 9-10).
Lupta dragostei. Frăţietatea Oastea Domnului
N-am fost sectar şi nu sunt. Nici nu m-am răzvrătit vreodată contra cuiva, decât contra păcatului, a făţărniciei, a nelegiuirii şi a răutăţii. Faţă de oameni, oricine ar fi fost ei şi în orice haină (religioasă) ar fi fost îmbrăcaţi, am căutat să fiu frate şi să-i ajut, fiindcă aşa îmi poruncea cugetul. Este acesta, de altfel, şi un principiu al mişcării religioase Oastea Domnului, care a reuşit cea dintâi şi cea mai bine să instaureze între membrii ei (ortodocşi şi uniţi) o desăvârşită unitate şi frăţie, şi aceasta numai prin dragostea Domnului Hristos şi a Cuvântului Său (In 13, 34-35).
La Cluj – Colaborarea cu un preot unit
Astfel, am putut lucra la Cluj, în colaborare cu un preot unit, la cele două gazete: «Viaţa Creştină» şi «Misionarul Vieţii Creştine», al căror redactor am fost. Aceasta, după moartea Părintelui Iosif Trifa (anii 1939-1940).
Deşi eu eram ortodox (ca şi colaboratorii ce-i aveam), directorul revistelor ni le-a dat în grijă cu întreg scrisul, rar întâmplându-se să scrie vreun articol. La reviste publicam din când în când, în spirit moral-creştin (caracterul lor) din diferiţi scriitori uniţi (preotul Agârbiceanu, T. Mălai etc.).
În refugiu. Cererile abonaţilor: «Daţi-ne foaia!» Calendarul. Plecarea la Arad
După cedarea Ardealului, trebuind să părăsesc Clujul, am venit acasă, la părinţi, în Alba. Trebuia să fac însă ceva. Abonaţii din teritoriile libere începură să se mişte. Întrebau de redactorii gazetelor lor, ca şi de gazete, dacă mai apar sau nu. Având în tot anul calendarele editate de noi, au început să întrebe şi să ceară calendare. În urma unui anunţ, aflând despre situaţia noastră, scrisorile şi stăruinţele nu mai conteneau: «Daţi-ne foaia! Daţi-ne calendare!…”. Deşi lipsit de mijloace, cu manuscrisele la care lucrasem toată toamna, am pornit la Arad, unde ni se îmbia o ofertă mai convenabilă, pentru a putea tipări calendarul nostru «Familia Creştină». Făcând câteva împrumuturi la cunoscuţi şi binevoitori, mai dându-ne şi tipografia păsuire, după multe suferinţe şi lipsuri de tot felul, deşi târziu, am reuşit să scoatem calendarul, pe care l-am trimis celor ce ni-l ceruseră: abonaţilor şi cititorilor noştri care-l aşteptau.
Fapta prietenilor, fraţilor şi cititorilor din judeţul Arad
Între timp, cum în judeţul Arad am avut mulţi cititori, abonaţi, prieteni şi fraţi din Oastea Domnului, care înţeleseseră că suntem cu redacţia în Arad, şi aflând de lipsurile noastre, s-au oferit să ne ajute, ne-au poftit pe la ei pe acasă (unii fiind şi oameni mai înstăriţi), pentru a ne uşura astfel greutăţile şi traiul vieţii, până ne vom afla un rost de trai (eventual până avea să apară undeva gazeta, pentru care am înaintat cerere la Prefectura judeţului Arad).
Pentru a putea să mă mişc mai uşor, am luat abonament (redus) la tramvai, aceasta pentru a nu fi nevoit să stau în Arad, unde viaţa era aşa de scumpă. Aveam gazdă la o familie cu şase copii, familia Nicolae Bulzan din Lipova, care s-a oferit să-mi dea o cameră şi îngrijire; şi, în nădejdea de a mă muta acolo, mi-am dat şi adresa (cu redacţia) acolo, la Lipova. Având abonamentul de tramvai, puteam merge regulat pentru a-mi duce câte ceva acolo şi pentru a ridica poşta ce sosea şi a o rezolva…
La adunarea de la Cicir
Fraţii din Oastea Domnului m-au invitat apoi şi la adunările lor religioase, care se ţineau mai ales în sărbători… Astfel se face că, la Anul Nou (1941), am luat parte, împreună cu alţii mulţi, la întrunirea ce s-a ţinut în Şcoala Primară de la Cicir. Ceea ce întotdeauna am vorbit pe faţă, oricând m-am aflat într-o asemenea adunare, am vorbit şi aici: am îndemnat – ca şi alţi vorbitori – sufletele să urmeze Domnului Hristos şi să trăiască o viaţă după voia Lui.
Prigoana, deţinerea – batjocuri, suferinţe…
Urmarea participării la această «şezătoare» a fost urmărirea cu jandarmii, arestarea, deţinerea, purtarea din post în post, batjocura, ruşinea, foamea, umilinţa, lanţul şi, acum, aducerea înaintea judecăţii Tribunalului.
Am fost arestat după două zile de la adunarea de la Cicir, în 3 ianuarie 1941, de către postul de jandarmi Lipova, unde aveam domiciliul. Aici am fost anchetat şi cercetat, după care mi-a luat declaraţie despre cele vorbite în adunarea de la Cicir.
De la Lipova, am fost dus sub escortă, din post în post de jandarmi, până la Legiunea de Jandarmi Arad, unde, după ce am fost din nou anchetat, mi-au luat declaraţie şi mi-au făcut proces şi m-au dat în judecata Tribunalului Arad.
De la Lipova şi până la Arad, am trecut prin următoarele posturi de jandarmi: Radna, Păuliş, Ghioroc, Sâmbăteni şi Cicir, unde, în timpul detenţiei, am fost batjocorit şi umilit, răbdând foame şi frig peste tot locul.
În comuna Păuliş, şeful postului de jandarmi, fără nici o consideraţie, şi-a bătut joc de mine – eram o victimă fără apărare –, spunându-mi să mă las de prostiile astea (de scrisul creştin), spunând să merg să sparg piatră.
Când i-am amintit că trebuie să luptăm împotriva păcatului, sudalmelor şi beţiilor etc., a spus că înjurătura este o mângâiere cu care-ţi uşurezi sufletul. Atunci am înţeles şi de ce îşi bătea joc de mine şi de ce mă trimetea să sparg piatră şi să nu mă mai ocup de «prostiile astea», de a spune, de a scrie şi de a îndemna pe oameni să lase păcatele şi răutăţile şi să se întoarcă la Dumnezeu.
Şi am mai înţeles că nu trebuie dat înapoi, fiindcă atâta vreme cât în ţara românească mai sunt oameni să spună că sudalma este o mângâiere, mai este încă mult de lucru. Şi trebuie să rugăm pe Dumnezeu să scoată secerători la lucrul Său…
La postul de jandarmi din comuna Radna, şeful postului de jandarmi m-a batjocorit în fel şi formă, spunându-mi să nu mai vorbesc despre Dumnezeu, că lucrul acesta nu-i treaba mea, ci e treaba popilor.
În timpul rămânerii în acest post, care a fost de câteva ore, mi s-au pus lanţurile la mâini, ca unui făcător de rele, şi în felul acesta am fost anchetat.
Astfel, după o viaţă de lucrare de dragoste creştină de peste 12 ani de zile, pârât de un slujitor al altarului (preot) cu dovezi false, mă văd purtat, suferind şi batjocorit şi pe drumul acesta al crucii, necunoscut până acum.
Scrisoarea de la Cluj
Într-o scrisoare primită de la Cluj, fosta mea gazdă, unde mi-au rămas o mulţime de cărţi, îmi scrie că în nordul Ardealului lucrarea Oastei Domnului merge înainte foarte bine. La Gilău, lângă Cluj, oameni cu stare s-au alipit de această mişcare; unul a dat o casă încăpătoare pentru adunări, la care se strâng peste 70 de persoane. Observând jandarmii acest lucru, au mers într-o zi la adunarea fraţilor ostaşi, au ridicat pe o femeie şi au dus-o la post, întrebând‑o ce fac ei acolo, iar drept pedeapsă a fost sfatul să meargă la biserică şi să nu mai facă o nouă religie.
Aceasta, la Cluj, în teritoriul cedat «sub regimul de teroare a jandarmului ungur». Iar în ţara mea liberă, unde m-am refugiat de furia maghiară, fiindcă am îndemnat pe fraţii mei să fie oameni cumsecade şi creştini buni, trebuie să fiu dat în judecată, prigonit, batjocorit şi pus în lanţuri. Vai! Vai! Ţara mea! Ţara mea! Oare trebuie să fii tu ţara păcatului? Pe pământul tău trebuie să se scrie şi mai departe că eşti întâia ţară suduitoare de pe pământ? De ce mă doare inima? De ce jalea îmi copleşeşte sufletul? De ce durerea mă frământă când văd starea jalnică în care se află ţara şi poporul nostru? Dacă nu ne trezim până mai e timp, va fi şi mai rău. Bolşevismul pândeşte să‑şi întindă tentaculele ca o caracatiţă peste noi.
Călcări de lege şi păcate
Oare a face rău este îngăduit? Călcările de lege, când sunt cunoscute, se pedepsesc; dar sunt oameni ai legii care să spună că sudalma este mângâiere, iar noi să purtăm ocara de întâiul neam suduitor din Europa? Asta înseamnă că mai este încă mult de lucru cu Evanghelia.
Şi trebuie să rugăm pe Dumnezeu să scoată secerători la lucrul Său…
Încheiere – Concluzii
Astfel, după o viaţă de lucrare şi dragoste creştină de peste 12 ani de zile, pârât de un slujitor al altarului (preot), cu ură şi dovezi false, mă văd purtat suferind, batjocorit şi legat cu lanţul (la postul de jandarmi Radna), ca un făcător de rele.
Şi acum ce să fac? Ce voi face? M-am întrebat nu o dată în timpul când am fost purtat pe aceste «drumuri necunoscute». Căci dacă drumul pe care am mers, viaţa pe care am trăit-o căutând să slujesc lui Dumnezeu şi să fac bine semenilor mei este un drum greşit, atunci parcă am ajuns vremea când răul este numit bine şi binele rău. Unii oameni iată că aşa spun. Dar Dumnezeu este mai presus de toţi şi de toate. Şi fiecare suflet trebuie să asculte şi să I se supună Lui…
M-am întrebat ce voi face în restul vieţii mele, după ce astăzi am ajuns la această răspântie… Răspunsul pe care l‑am primit în adâncul conştiinţei mele, după toate umilinţele îndurate până acum, este încredinţarea de a merge şi mai departe pe calea pe care am umblat şi până acum… De a iubi mai mult, de a răbda, de a suferi şi de a lucra mai mult, prin puterea lui Dumnezeu, pentru salvarea celor păcătoşi, pentru ajutorarea, în orice chip, a semenilor mei…
«Trudeşte, făcătorule de bine!» (Vlahuţă), osteneşte mai departe, pentru a duce sufletelor pe care le întâlneşti nădejdea unei mântuiri şi a unui Mântuitor puternic şi sfânt, Care astăzi cheamă pe toţi la Sine pentru a-i mântui, după cum mâine va aduce pe toţi înaintea Lui pentru a-i judeca…
Onorat Tribunal,
Am trăit şi am lucrat înaintea lui Dumnezeu, pentru oamenii pe care i-am iubit şi-i iubesc! Îmi iubesc ţara şi neamul meu, de aceea, cu puterile pe care mi le-a dat Cel de Sus, am luptat contra păcatului şi dezmăţului, care ne-au ruinat sufletul… Am trăit şi trăiesc în încredinţarea că înălţarea – adevărată – a unui neam nu poate veni decât prin biruinţa lui morală, prin ridicarea lui deasupra păcatului, cum spune Sfânta Scriptură: Neprihănirea (dreptatea) înalţă pe un popor, iar păcatul este ruşinea popoarelor (Proverbe 14, 34).
Onorat Tribunal,
Am scris toate acestea, pe scurt, şi ca o completare a declaraţiei mele făcută la Lipova – supunând totul cu încredere binevoitoarei îngăduinţe şi cercetări a scaunului dreptăţii şi aşteptând, în consecinţă, dreapta sa hotărâre.
Sâmbăteni – Arad, 6 martie 1941
Cu deosebit respect,
ss Ioan Marini
învăţător publicist (refugiat)
redactorul foii «Misionarul Vieţii Creştine» – Cluj”
În urma acestui memoriu al fratelui Marini, Tribunalul Arad a clasat procesul la dosar, iar judecata n-a mai avut loc. Fratele Marini s-a ales doar cu cele suferite până aici.
Amintiri şi învăţături din viaţa învăţătorului Ioan Marini / Ioan Fulea. – Sibiu: Oastea Domnului, 2013
