Cunoașterea cea adevărată a lui Iisus Hristos este temeiul mântuirii noastre. Fără această cunoaștere omul nu poate cunoaște cu adevărat nici biserica și nu poate folosi cu folos nici tainele ei.
Falimentul creștinismului este o biserică fără Hristos, iar culmea falimentului este o taină fără Hristos.
În cartea mea Mai lângă Domnul meu, am arătat câteva pilde cutremurătoare despre ce înseamnă, de exemplu, Sfânta Împărtășanie fără cunoașterea lui Hristos (în predica Eu sunt Pâinea Vieții).
Dar când fiii bisericii în care slujesc Îl cunosc cu adevărat pe Iisus Cel Răstignit, acolo e Biserica cea vie care lucrează și face adevărate minuni.
Cunoașterea lui Hristos ne duce apoi și la altă condiție a creșterii și mântuirii noastre sufletești. Ne duce la smerenie, la umilință. Cunoașterea cea adevărată a lui Iisus Hristos trebuie să facă din tine cel mai smerit și umil om din lume. Ca să crești în Domnul trebuie mai întâi să te micșorezi pe tine însuți, după pilda Celui ce S-a smerit până la moarte de Cruce. Să ne aducem neâncetat aminte de pilda sfântului Ioan Botezătorul, care în clipa când L-a aflat pe Domnul, a rostit mult grăitoarele cuvinte: Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micșorez (Ioan 3, 30). Din ce te vei smeri mai mult, vei cunoaște mai mult. Dar creșterea duhovnicească mai are o condiție pe care trebuie să o spun de la început: ca să poți crește trebuie mai întâi să te naști. Tot așa și în cele duhovnicești. Ca să poți crește în Domnul, trebuie mai întâi să te naști din nou, iar această naștere, preaiubiții mei frați, este ruperea totală cu lumea, cu duhul acestei lumi; predarea vieții noastre în întregime Domnului și începerea unei vieți noi cu El. Această naștere este schimbarea din temelie, ce s-a făcut în casa lui Zacheu și în casa și sufletul tuturor pierduților care L-au primit cu adevărat pe Domnul. Fără acest început, fără acest hotar de viață nouă, toate sforțările noastre spre mântuire sunt zadarnice.
De când eram copil îmi aduc aminte de niște ouă la care le venise vremea să iasă puii din ele. Ouăle erau în casă și vedeam cum ies rând pe rând puii din ele. Dar dintr-un ou puiul nu putea ieși. Se zbătea să iasă. Oul se mișca cu puiul prin casă și noi, copiii, râdeam. Puiul din ou era viu. Dădea semne de viață dar îi lipsea încă viața cea adevărată, fiind închis în găoacea oului.
Așa e și creștinul care vrea să se mântuie fără să iasă din lume. Năzuințele lui sunt bune. Dă semne de viață duhovnicească, dar până nu iese din găoacea lumii, totul e încă în zadar. N-are încă viața cea adevărată și nu poate crește în Domnul. Numai când iese din găocile lumii, numai atunci vede strălucirea Dumnezeirii. Abia atunci vede nebunia și pierzarea în care a trăit. Abia atunci devine un om nou și începe să crească în Domnul.
Eu mă gândesc chiar la mine și la viața mea. Mulți, mulți ani am fost și eu un om complet lumesc. Chiar ca preot la țară eram într-o măsură un om lumesc. Duminică dimineața slujeam la altarul Domnului iar după amiază mă distram pe la cârciumă. Trăiam și eu în judecata nebună că sunt preot numai când stau îmbrăcat în hainele de slujbă, încolo sunt și eu un om ce trebuie să-și trăiască viața. Această cumplită judecată – care, din păcate, se întâlnește frecvent și azi – mă împărțise în două: în omul cel de la altar și în celălalt de prin sat și de pe la petreceri. Ce nebunie! Lumina era pusă să locuiască împreună cu întunericul.
Slăvit să fie Domnul că nu m-a lăsat să pier în această nebunie de suflet pierzătoare. Am început să mă trezesc la o viață nouă. Eram însă numai în găoace. Dădeam semne de viață, dar eram încă din lume (Ioan 15, 19).
Eu simt că am început a crește de când am fost la Ierusalim. Bunul Dumnezeu m-a învrednicit să cercetez locurile sfinte pe unde a umblat și a învățat Scumpul nostru Mântuitor. Am plâns pe locul unde Domnul S-a răstignit pentru mine și păcatele mele. Cu lacrimi fierbinți am făcut în acest loc făgăduința să-mi pun toată viața în slujba Lui, să mă jertfesc pentru El și lucrul Lui, să trăiesc numai pentru El și lucrul Lui.
Pe locul unde a stat înfiptă Crucea răstignirii, am făcut un fel de hotărîre, un fel de legământ pentru o viață nouă. Am făcut acest legământ cu rugăciunea:
Iisuse, Preadulcele meu Mântuitor, Tu știi că am adus aici o hotărâre. Am adus hotărârea să trăiesc o viață cu Tine, să trăiesc o viață numai pentru Tine, să mă jertfesc pentru Tine și lucrul Tău. Am adus aici această hotărâre, să o întăresc cu Sângele Tău, căci fără acest sigiliu hotărârea mea n-are nici o putere. Eu depun aici în fața Crucii Tale hotărârea mea și mă rog cu lacrimi fierbinți pentru pecetea Sângelui Tău. Eu stau sub brațele Crucii Tale Doamne, să picure peste mine neîncetat Sângele iertării și împăcării mele cu Dumnezeu. Spală cu Sângele Tău trecutul meu cel păcătos și dă-mi dar și putere să încep o viață nouă. Dă-mi lacrimi, o Iisuse al meu, să mă plâng pe mine și păcatele mele. Și dă-mi putere o Hristoase al meu, să mă răstignesc împreună cu Tine, ca de acum înainte să nu mai trăiesc eu, ci Tu Doamne să trăiești în mine (Gal. 2, 2)… să nu mai fiu al meu, ci să fiu al Tău, să fiu cu totul al Tău, să fiu numai al Tău căci Tu m-ai răscumpărat cu un preț atât de mare! (1 Cor. 2, 23; 6, 19).
Începând cu acest legământ, cu această predare Domnului, eu simt că am început a crește. Departe de mine gândul că aș avea înălțimea cerută. Stăruiesc însă în legământul de la Ierusalim. De câte ori satana ºș lumea îmi pun în față ispita și păcatul, Duhul Sfânt îmi aduce aminte de legământul de la Ierusalim.
Am făcut această mărturisire personală, iubiții mei, ca să vă atrag atenția asupra legământului Oastei. Oastea Domnului este un legământ de cea mai mare însemnătate pentru viața și creșterea noastră în Domnul. Clipa cea mai hotărâtoare din viața unui suflet care intră în Oastea Domnului, trebuie să fie acest legământ.
Părintele Iosif Trifa, din „Să creștem în Domnul”