„…Fiul Său cel Sfânt / nouă pe pământ, / să ne mântuiască.”
În Mesia era aşteptarea neamurilor înainte cu 1921 ani. În sufletul popoarelor de atunci, chinuite şi obosite de mari frământări religioase şi politice, trăiau dorul, dorirea vagă, aşteptarea unui Mesia Mântuitor.
Frământări avem şi noi destule, frământări sociale şi politice (cele religioase „nu mai interesează”). Se pare că şi omenirea de azi, chinuită şi obosită de mulţimea problemelor, este în aşteptarea unei mari reforme sociale, unui „Mesia” reformator din temelii a vieţii noastre sociale. Aşteptarea omenirii este îndreptăţită hotărât, însă direcţia aşteptării nu e cea corectă; este greşită.
Mesia vremilor şi frământărilor noastre de azi nu este, nu poate fi altul decât Cel născut în peştera Vifleemului şi tocmai pe acest Mesia L-a uitat omenirea şi Îl uită mereu. Înainte cu 1921 de ani S-a pogorât acest Mesia la noi aducând adevărul, dezlegarea tuturor problemelor vieţii omeneşti. Îl avem noi de atâta vreme cu noi şi între noi? A căutat omenirea 1921 de ani să-şi orânduiască, să-şi aşeze viaţa cu toate problemele ei pe această temelie pusă şi lăsată de El? Hotărât că nu şi de aceea – numai de aceea – avem marile frământări sociale de azi. Şi le vom avea, ele vor stărui mereu până când nu ne vom apuca să aşezăm pe temelia şi virtuţile lăsate de El viaţa noastră şi problemele ei. Iisus a căutat sufletul omului, individualitatea, reforma individuală, învăţând că „pomul rău nu poate face poame bune”.
O mare reformă sufletească şi morală a omului a fost venirea şi vestirea lui Iisus. Numai această reformă, vestirea ei şi însuşirea ei va putea rezolva şi marile frământări de azi. Fără această reformă a individului masele agitate vor merge înainte spre… prăpăstii. Fără această reformă, boala socială de azi se curează numai cu morfină, cu materii adormitoare şi îmbătătoare. Cu zguduiri şi revoluţii sângeroase problemele sociale nu se vor limpezi, ci se vor tulbura şi mai mult. Şi totuşi ne trebuie o zguduire ca să putem ieşi şi scăpa din stările tulburi de azi: o zguduire a vieţii noastre sufleteşti, acea zguduire care să ne îndrepte şi să ne plece pe urmele lui Hristos. O revoluţie sufletească morală ne trebuie, care să spargă şi să delature tot ceea ce vremea a strâns şi a pus în calea de înaintare a noastră spre El şi să dărâme tot ceea ce vremea şi păcatul au grămădit peste auzul, comoara virtuţilor lui Iisus. Fără această zguduire, fără această revoluţie, în zadar sărbătorim mereu Naşterea Lui, venirea Lui la noi.
Mesia vremilor, năcazurilor, frământărilor noastre de azi nu poate fi, dar, altul decât „Fiul Său cel Sfânt”, cel născut în peştera Vifleemului. În zadar Îl caută unii pe la Moscova, Petrograd sau Berlin; El nu este, nu poate fi altundeva decât în „Vifleemul Iudeii”. Când din mijlocul frământărilor, furtunilor de azi un dor ferbinte, o nădejde caldă, o aşteptare, o strigare stropită cu lacrimi ne va îndrepta spre Vifleem, spre El, spre virtuţile Lui, atunci – şi numai atunci – problemele şi frământările sociale de azi vor primi adevărata şi temeinica lor rezolvare.
În mijlocul acestor probleme, colinda copilaşilor noştri: „Fiul Său cel Sfânt, / nouă pe pământ, /să ne mântuiască”, pe care o cântă din casă în casă, mi să pare atât de frumoasă, de actuală şi mult-grăitoare. Ea ar trebui să fie azi cântarea, dorirea şi aşteptarea omenirii întregi.
(«Biserica şi Şcoala», nr. 52 / 1920, pg. 2)
Părintele Iosif TRIFA
