MULTE ALTE SEMNE…

„Iisus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta.”

Cât de slabă şi neputincioasă este firea noastă ome­nească!

Avem nevoie mereu şi mereu ca dovezile puterii şi iubirii lui Dumnezeu să se reînnoiască faţă de noi, pentru ca în sufletele noastre credinţa în El să se fixeze definitiv. Şi să nu se mai clatine. În faţa primejdiei de azi, uităm izbăvirea Lui de ieri. Şi de până ieri.

În faţa lipsei de acum, uităm îndestularea de până adineaori.

În faţa încercării acesteia, uităm minunile de până aci.

Şi suntem atât de adesea gata să ne îndoim, să ne înspăimântăm, să ni se tulbure inima ca şi cum niciodată n‑am fi avut puterea lui Dumnezeu.

Ca şi cum niciodată n-am fi fost săturaţi, izbăviţi şi ajutaţi de El.

Ca şi cum El n-ar mai fi făcut niciodată până acum o minune în faţa noastră.

Suntem ca mulţimea care mergea după Iisus numai pentru că zilnic vedea câte un semn nou (In. 6, 9). Altfel n‑ar mai fi mers.

Suntem ca ucenicii care „tot nu înţelegeau”…

Şi tot nu ne aducem aminte de cele cinci pâini pentru cei cinci mii de oameni, cum spune Domnul despre ei.

Nici de cele şapte pâini pentru cei patru mii de oameni.

Tot uităm câte coşuri de fărâmituri chiar noi am ridicat (Mt. 14, 15-21; 15, 32-39).

Tot uităm şi tot cerem mereu alte semne.

Tot avem nevoie de alte minuni!

Ce slabă şi neputincioasă este fiinţa noastră!

O, ce mari au fost acei sfinţi care au crezut fără a mai cere nimic!

Şi care, o dată încredinţaţi, nu s-au mai îndoit niciodată de adevărul în care au crezut.

Unde suntem noi sau cei mai mulţi dintre noi astăzi faţă de credinţa acestora?

De nimic n-a dorit Domnul să-i încredinţeze mai mult pe ucenici Săi ca despre Adevărul Învierii Sale. Ca despre faptul slăvit că asupra Lui moartea nu mai are nici o putere.

Că zidurile şi uşile închise, pentru El, nu mai sunt nici o piedică. Că oamenii şi împrejurările nu mai au asupra Lui nici o stăpânire. Că El este mai presus decât orice moarte.

Mai puternic decât orice împotriviri şi mai aproape de noi decât orice vrăjmaş şi decât orice nenorocire.

Domnul Iisus a ştiut că, dacă într-un suflet se zideşte o puternică încredinţare decât acest adevăr, sufletul acela nu mai poate fi doborât niciodată şi de nimic.

Că dacă un ucenic şi martor al Învierii Sale ajunge pe deplin convins de aceasta, el va fi neînfricoşat în faţa morţii,

neoprit în faţa primejdiei

şi nebiruit în faţa ispitei.

Că viaţa lui va fi plină de sfinţenie,

cuvântul lui plin de putere

şi moartea lui plină de biruinţă.

De aceea a făcut în faţa ucenicilor Săi atât de multe şi felurite semne. Pentru ca ei, din toate acestea, să vadă şi să se încredinţeze pe totdeauna că El este Dumnezeul Adevărat şi Viaţa Veşnică.

„Multe alte semne” se spune, de fapt, despre acelea care nu păreau prea deosebite;

se spune despre acelea a căror însemnătate nu se credea a fi atât de mare, încât să fie descrise pe larg, fiecare în parte;

se spune despre acelea care de cele mai multe ori îi priveau numai pe unii, personal, sau doar pe unul-doi dintre cei apropiaţi, mai fără importanţă.

Dar tocmai din acestea ni se arată nouă adesea în cel mai puternic fel nu numai Prezenţa permanentă a Dom­nului lângă noi, dar şi purtarea Lui de grijă deosebită faţă de noi până chiar şi în cele mai mici lucruri şi mai neînsemnate trebuinţe şi împrejurări.

O, cât de fericiţi ne încredinţăm de puterea Domnului când, fiind în faţa unui om mare şi având nevoie de un sprijin care ne lipseşte puternic şi imediat, ne rugăm Domnului

şi vedem cum ne apără şi cum ne ajută prin cine nici nu ne-am gândit. Şi astfel ieşim de acolo cu hârtia aprobată. Cât de fericiţi ne încredinţăm de puterea Lui atunci, văzând…

Sau, grăbindu-ne undeva, vine tocmai atunci o ocazie şi ajungem la timp.

Sau, trebuindu-ne ceva, dăm tocmai atunci peste omul care are.

Sau, temându-ne de ceva, primejdia ne ocoleşte toc­mai pe noi şi chiar în ultima clipă.

Cât de fericiţi ne încredinţăm de grija şi puterea Lui atunci, văzând minunea!

Viaţa fiecăruia dintre noi este plină de astfel de semne pe care Domnul Iisus le face zilnic. Dar luăm noi oare bine seama la ele, ca să nu le mai uităm?

Deşi aceste semne ne zguduie atunci prin graba cu care ne-a fost ascultată rugăciunea sau înlăturată temerea, sau adusă bucuria, totuşi noi, vai, le uităm prea curând.

Viaţa unui credincios ucenic al Domnului este plină de astfel de semne şi fericit este numai acela care nu le uită, ci fiecare din ele îl face să-şi întemeieze în inimă o credinţă de nebiruit în Puterea lui Hristos cel Înviat şi Viu în veci. Şi în dragostea şi grija Prezenţei Sale în fiecare clipă a vieţii, în orice loc.

Suflete dragă! Şi în faţa, şi în viaţa ta, Hristos a făcut nenumărate semne şi minuni de acestea şi de altele.

Oare tu le-ai înţeles însemnătatea şi rostul acestora?

Oare tu nu le-ai uitat şi nu le-ai dispreţuit până la urmă, socotind că ele sunt numai întâmplări care oricum – şi dacă credeai sau nu, şi dacă te rugai sau nu – tot aşa ar fi fost?

O, suflete dragă, nici o întâmplare nu este întâmplă­toare.

Ceea ce pare întâmplare este numai un fel de a lucra al lui Dumnezeu pentru noi, pentru tine.

Părea întâmplare faptul că înaintea ucenicilor s-a ivit tocmai atunci un om ducând un ulcior cu apă (Mc. 14, 13).

Părea întâmplare că în pustie era un copil care avea tocmai atunci cinci pâinişoare şi doi peştişori (Ioan 6, 9).

Par întâmplări atât de multe din cele ce le-am văzut sau le vedem, dar ele toate erau rânduite şi sunt rânduite cu mult mai înainte de a se ivi trebuinţa lor, pentru un scop, pentru ceva care va urma după ele. Nu le uita nici tu pe ale tale şi vezi de ce au fost toate acelea şi în viaţa ta.

Ca să înţelegi cum a lucrat Dumnezeu şi cu tine.

Şi văzând, să crezi şi să te mântuieşti.

Slavă Învierii Tale, Doamne Iisuse, slavă Ţie!

Slavă Ţie pentru toate multele şi minunatele semne pe care le-ai făcut Tu şi cu mine, şi pentru mine.

De atâtea ori, nici eu n-am avut vreme să mă rog – şi Tu m-ai izbăvit. Numai după aceea m-am trezit.

Eu nici n-am văzut primejdia – şi Tu m-ai salvat din ea. Numai după aceea am văzut ce rău putea fi.

Poate nici n-am îndrăznit să-Ţi cer – şi Tu ai făcut totul cum nici nu puteam eu crede şi gândi. Şi, o, ce fericit am văzut apoi că totul a fost numai de la Tine!

O, cred pe vecii vecilor că Tu eşti Viu şi Tu eşti Atotputernic. Ajută-mi să nu mă mai îndoiesc de nimic, niciodată.

Slavă veşnică Ţie!

Amin.

Hristos – Mântuitorul nostru / Traian Dorz. – Ed. a 2-a, rev. – Sibiu: Oastea Domnului, 2015