Mai zilele trecute am cercetat un muzeu cu fel de fel de animale şi păsări împăiate.
În secţia păsărilor, ţi se părea că eşti într-un codru. Uite vulturul, cu aripile întinse, stând gata să zboare! Uite mierla, cu ciocul deschis, gata să cânte! Lebăda parcă pluteşte pe apă, iar cocostârcul parcă pândeşte o broască. În toate părţile, fel de fel de păsări, ce stau parcă gata/gata să-şi ia zborul.
Dar, vai! Lumea aceasta de păsări era o lume moartă; păsările aveau numai chip de viaţă, dar aievea erau moarte. Nu era viaţă în ele.
Eu m-am gândit în mine că aşa sunt şi creştinii fără darul şi harul cel de viaţă dătător al Duhului Sfânt. Ţin oamenii anumite datini, poartă nume frumoase de sfinţi, dar în faptele lor sunt păgâni. Cu viaţa cea sufletească sunt un fel de morţi, pentru că „nu este Duh în gura lor”, în inima lor şi viaţa lor.”
Aceste astfel de cuvinte le găsim în mai toate scrierile dintâi ale Oastei Domnului prin Părintele Iosif Trifa. La prima vedere, ai spune că sunt prea simple, clare. Ai dori să fie la un nivel mai potrivit cu vremea noastră. Adică mai „deştepte”, mai „înţelepte”, ceva mai întortocheate şi preaînvăţate. Ai spune că „ei, astea le ştiam şi le ştiu toţi”. Şi totuşi, dacă azi avem „cuvintele la noi” şi putem în orice moment să încropim o predică indiferent de timpul şi de situaţia care neo cere, cum de ascultătorii rămân cu aceaşi viaţă slabă, fără putere şi greu de a lua hotărârea cea bună spre o viaţă cu totul predată Domnului?!
Mi-e frică să nu ajungem ca şi păsările de muzeu. Dacă ar intra cineva azi într-o adunare, la prima vedere ar zice că suntem oameni duhovniceşti, plini de viaţa veşnică, de stare de har. Şi asta pe bună dreptate, luându-se după cântarea, poezia, cuvântul şi rugăciunea din adunare. Pentru înţelepciunea şi priceperea minţii omului avem destul material scripturistic şi de natură spirituală, ba chiar filosofic şi psihologic. Însă pentru inima omului, mai puţin. Ajunge omul să-ţi spună că ai dreptate, e bine ceea ce spui, şi pleacă de acolo (doar) „încântat” de ceea ce ai spus. Iar viaţa sa merge înainte tot spre iad.
Orice preot, după zece ani de păstorire, ar putea vedea că schimarea vieţii omului nu se produce cu una cu două. Doar spui lucruri numai despre evanghelie şi Dumnezeu. Şi totuşi… ce mai trebuie? Şi atunci poate începi să te întrebi cum de la glasul unui preot, oamenii s-au întors cu totul de la o viaţă lumească şi (sau) păcătoasă spre o viaţă duhovnicească, nouă, o viaţă în Hristos?
A urma exemplul propovăduirii Sfântului Apostol Pavel înseamnă să admiţi că „Hristos te trimite să binevesteşti, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos” (I Cor 1, 17). Oare nu se pierde în vânt de multe ori cuvântul venit doar din „înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa învăţaţilor”, despre care Scriptura zice că Dumnezeu o va nimici şi o va pierde? De aceea rămân sufletele goale la sfârşitul propovăduirii (I Cor 1, 19)?!
Au fost discuţii că fraţii de mai înainte propovăduiau mai simplu, mai neînvăţaţi şi mai neînţelepţi faţă de cei din ziua de azi. Poate că da. Însă propovăduirea nu era zadarnică. „Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei care cred prin nebunia propovăduirii” (I Cor 1, 21). Ei au propovăduit pe Hristos Cel Răstignit, iar această faptă a lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, e mai puternică decât tăria oamenilor (I Cor 1, 25).
„Un prieten mă mustra (spunea Părintele Iosif Trifa) mai zilele trecute – şi încă în public –, de ce folosesc expresii ca acestea: „Preadulcele meu Mântuitor!…”, „Domnul meu!…” etc. O, dragul meu – i-am răspuns eu –, era o vreme când, de peste treizeci de ani, am vorbit mereu despre un Hristos Care a venit în lume „să şteargă greşeala lui Adam” şi „să scape lumea de păcatul strămoşesc”. Ani de zile am predicat şi eu despre un Hristos care ne învaţă să facem ceea şi ceea şi să nu facem ceea şi ceea. Dar cu această predică n-am putut aduce pe nimeni la picioarele Crucii.”
Să-L vestim pe Iisus Mântuitorul şi prin faptele noastre! Sângele Lui să se observe în toate faptele şi vorbele noastre! Şi numai aşa să-L vestim pe tot locul şi cu toate prilejurile!
Pr. Vasile AVASILCĂI
