N-ai murit, mă? Eu te-am crezut în mormânt de mult!

Într-adevăr, cu tăicuţa şi prin el, Dumnezeu a făcut minuni care nu trebuie să rămână ascunse. Cunoaşterea lor va folosi altor credincioşi, care astfel îşi vor întări mai mult credinţa şi dragos­tea pentru Dumnezeu.

Zicea fratele Popa Petru adeseori: „Peste mine de mult trebuia să fie iarbă verde… Eu, dacă trăiesc, am fost salvat de Dum­nezeu printr-o minune. Prin urmare, cât voi trăi, pen­tru El voi trăi”.

Iată minunea. În tinereţea sa, prin anul 1939, după ce se căsătorise şi avusese pri­mul copil, s-a îmbolnăvit foarte grav de plămâni. A mers la un medic care, după toate investigaţiile, a spus familiei că plămânii lui sunt distruşi şi el nu mai are nici o şansă să trăiască… Să-l ia acasă şi să se pregătească pentru înmormân­tare, că în foarte scurt timp va muri.

Tuşea foarte rău. A început să dea afară bucăţi de plămâni, până când a dat tot ce era stricat. Trecură câteva săp­tămâni, apoi luni, trecu şi anul, dar el tot nu muri. A început răz­boiul şi trebuia să plece şi el pe front. Atunci, având toate rezultatele analizelor bolii de care su­ferise, s-a gândit să încerce să obţină o scu­tire medicală pentru a nu mai fi concentrat.

A mers la acelaşi medic, i-a dat acestuia toate rezultatele pe care le avea şi l-a rugat, dacă se poate, să-i dea o scutire, să nu plece în răz­boi. La început, medicul nu l-a re­cu­noscut. Dar după ce văzu hârtiile s-a uitat la el ca la un înviat din morţi şi a exclamat:

– N-ai murit, mă? Eu te-am crezut în mormânt de mult!

Aproape că nu-i venea să creadă că e el. L-a consultat şi, probabil, i-a făcut o radiografie la plămâni, după care l-a privit şi i-a zis iar:

– Ai plămâni noi, omule, ai plămâni ca de miel. După cum te prezinţi acum, n-ar trebui să-ţi fac nici o scutire; dar totuşi îţi fac, în baza rezul­tatelor de atunci, căci cu tine s-a pe­tre­cut o minune.

Această minune a făcut-o Domnul în viaţa lui tăicuţa. De aceea, el s-a dăruit cu toată fiinţa în slujba Dom­nului, a Evangheliei şi a fraţilor. Şi, pentru că fratele Petru s-a dăruit cu toată fiinţa sa lui Dumnezeu, şi Dom­nul a fă­cut apoi minuni cu el, iar prin el, şi în viaţa altora.

Voi mai aminti aici încă patru lucrări minunate pe care Dumnezeu le-a făcut prin el; şi cred că n-au fost numai aces­tea…

După ce avu al doilea copil, la nu­mai 6 ani, acesta se îmbolnăvi şi muri. Mare le-a fost durerea pierderii lui, mai ales că a fost de o bunătate rară. Apoi veni al treilea copil, care şi aces­ta se îmbolnăvi foarte grav. Când şi el fu aproape mort, tăicuţa spunea că a strigat ca niciodată către Domnul în rugăciune, plângând sfâşietor. Şi co­pilul şi-a revenit şi s-a făcut sănătos.

Un alt caz minunat s-a petrecut cu o femeie. Odată se hotărâse ca adunarea să se ţină, într-o seară, la un frate din­tr‑un sat de-aici din zonă. Peste drum de casa unde se făcea adunarea, lo­cuia o femeie stăpânită de duhuri rele. Mi-a povestit chiar femeia respectivă că, timp de doi ani, în fiecare noapte, mai multe arătări diavoleşti o chinuiau, nelăsând-o să doarmă. Era purtată pe-afară, prin grădină şi îi vedea pe aceşti diavoli intrând şi ieşind pe sub talpa casei (casele atunci nu aveau fundaţie din beton, ci o talpă de lemn aşezată pe pietre, peste care se zi­deau pereţii). Şi toată noaptea n-o lăsau să doarmă deloc. Îmi spunea femeia: „Ziua mergeam la lucru, la colectiv, cot la cot cu celelalte femei şi mă miram cum pot rezista, cum nu cad”. Şi aşa a mers doi ani.

În seara în care s-a hotărât adunarea la ve­cinul ei de peste drum, acesta a che­mat-o şi pe ea la adunare. Şi a venit. Vor­birea fratelui Petre i-a plăcut cel mai mult, l-a ascultat cu răsuflarea oprită. A simţit că în fiinţa ei se petrece ceva, o uşurare, o despovă­rare, nici ea nu-şi dădea seama ce. Du­pă terminarea adunării, plecând acasă, a simţit că nu mai este cea de mai îna­inte.

A fost prima ei noapte liniştită după doi ani. A dormit toată noaptea, nu i s-a mai arătat nimic. Duhurile rele au dispărut, iar ea a rămas mai depar­te liniştită şi sănătoasă. A venit în con­tinuare la adunare şi s-a hotărât să-I slujească Domnului, rămânând credincioasă până la plecarea sa în veşnicie.

Era o soră în satul nostru care a născut un copil ce avea o mână bol­navă, ca paralizată. Putea să-şi mişte o singură mână; cealaltă, cum o aşeza, aşa rămânea. Mare le-a fost durerea părinţilor că copilul lor va fi fără o mână.

Fratele Petre hotărî ca, într-o sea­ră, să se facă adunarea la sora respec­tivă. A fost o adunare minunată, spu­nea sora, care şi ea mi-a povestit cele întâmplate. După plecarea fraţilor, sora avu o vedenie. În casa ei a apărut Maica Domnului şi stătea exact în locul de unde vorbise mai înainte, din Cu­vân­tul Domnului, fratele Petre.

Maica Domnului ţinea în braţe co­pilul surorii, care acum se juca cu a­mân­două mâinile. Nu mai avea mâna bolnavă. Sora zice că se minuna şi nu înţelegea nicicum minunea. S-a deş­tep­tat din vedenie, dar toată fiinţa ei se simţea copleşită încă de vizi­unea strălucitoare ce o avu mai îna­inte. Trăia o bucurie nedescrisă că a ve­nit Maica Domnului în casa ei. În acelaşi timp, avea şi un semn mare de întrebare: oare copilul ei acum chiar are mâna sănătoasă?

Copilul dormea. „Oare să-l tre­zesc, se gândea ea, să văd dacă într-adevăr minu­nea s-a făcut?… Sau să-l las până se va trezi singur?” I-a fost milă să-l trezească chiar atunci. Alese să mai aştepte până se va trezi. Şi când copilul s-a trezit şi i-a desfăcut învelitoarea, rămase cu răsuflarea oprită. Într‑ade­văr, mâna bolnavă îi era ca şi cealaltă. Copilul începu să-şi mişte amândouă mâinile. Sora iz­bucni în plâns şi, cât în genunchi, cât umblând prin casă, dădea slavă lui Dumnezeu, Care face aşa minuni prin aleşii Lui.

O tânără, tot din satul nostru, s-a îmbolnăvit. Cred că era vorba tot de duhuri rele. Îi venea o tulburare psi­hică pe care n-o putea suporta. Tot timpul trebuia să se plimbe şi îi veneau tot felul de gânduri negre, să se si­nucidă. Nici vorbă să poată lucra ce­va în gospodărie, la bucătărie… Nu ştiu de unde a descoperit ea că rugăciu­ni­le fratelui Petre au mare putere.

De la ea ştiu că, atunci când sim­ţea că îi vine tulburarea, fugea repede după fratele Petre – căci locuia în apro­piere – să-l cheme să se roage pentru ea. Dacă nu-l găsea a­casă, fugea până acolo unde i se spu­nea că este: pe câmp, la lucru la vreo casă etc. Fratele Petre niciodată nu se supăra din cauza asta, ci îşi lăsa lucrul, îi lăsa pe oa­me­nii cu care lucra şi toţi trebuia să-l aştepte pâ­nă se întorcea.

Se aşezau amândoi pe genunchi şi, când fratele Petre începea să se roage, spunea ea, de la primele cu­vin­te pe care el le rostea, în mintea şi în toată fiinţa ei se făcea o lumină, dispărea tot întune­ricul, fugeau umbrele şi o mare linişte i se aşeza în suflet. Dumnezeu, prin el, şi în viaţa ei a făcut această minune a vindecării, după care şi ea s-a hotărât să-I slu­jească Domnului. Şi ea, ca şi cealaltă soră, este foarte râvnitoare în aduna­rea Domnului şi în nici o rugăciune nu uită să-I mulţumească Dom­nului pentru marea vindecare şi izbăvire pe care a făcut-o în viaţa ei.

Slăvit să fie Domnul!

 Viorel Bar

(din «Iisus Biruitorul», nr. 33 / aug. 2011)

Frate de aur şi de miere sfântă – Popa Petru de la Săucani /  Sibiu : Oastea Domnului, 2014