1. Îndată ce undeva Hristos va face o lucrare minunată şi puternică, duhurile vrăjmaşe se vor alarma pline de îngrijorare şi vor porni la măsuri „energice”, spre a împiedica răspândirea mai departe a acestei lucrări mântuitoare
şi spre a i nimici roadele ei de până acum.
De aceea este scris: „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru diavolul dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” (I Ptr 5, 8).
2. Toate măsurile rele şi profeţia lor fuseseră prevăzute în planul dumnezeiesc şi cunoscute. Marea Lucrare Mântuitoare a Jertfei lui Hristos se va face [chiar şi] cu concursul acestora;
dar nu pentru că Dumnezeu nu ar fi putut face mântuirea omenirii fără ele (căci atunci cei care le au pus la cale n ar avea nici o vină – sau ar avea o dez-vinovăţire!)…
ci pentru că Dumnezeu, ştiind mai dinainte că aceşti oameni vor avea să facă acest rău, a lucrat în aşa fel, încât răul lor – fără voia lor – să devină un element folositor planurilor Domnului mântuitoare pentru cei buni.
O, ce tainic şi minunat ştie să lucreze Înţelepciunea lui Dumnezeu pentru ai Lui!
3. Faceţi voi, cei răi, la planuri câte voiţi (Ps 2, 1-4).
Sfătuiţi vă cât vreţi şi luaţi oricâte măsuri puteţi lua.
Prindeţi, chinuiţi, judecaţi,
osândiţi şi înmormântaţi sub sentinţe, sub pietre, sub peceţi şi sub câtă pază puteţi avea,
pe Hristos şi pe ai Lui (Mt 27, 66).
Căci atunci când va veni vremea hotărâtă a Eliberării şi a Învierii, nimic nu L va opri pe Iisus şi pe ai Lui să iasă din nou,
să umble din nou
şi să facă din nou minuni…
4. O, voi, cei răi, să ştiţi că toate neputincioasele voastre măsuri, luate cu gând ucigaş împotriva Domnului şi Mântuitorului Sfânt
şi executate cu ură, cu nedreptate şi cu sălbăticie contra Lucrării şi Evangheliei Sale,
sunt ştiute de Dumnezeu şi vor lucra, până la urmă, chiar împotriva celui care le a inspirat
şi vor ajuta mai puternic la izbânda Cauzei lui Hri-tos, spre slava Lui.
Aşa a fost în trecut – şi tot aşa va fi şi în viitor.
5. Să ştiţi că veţi ajunge să vedeţi voi înşivă, farisei neputincioşi, cum tocmai ceea ce voi aţi vrut să nimiciţi cu sălbăticie va creşte şi va rodi mai frumos şi mai viu,
în timp ce voi şi puterea voastră vă veţi scufunda în veşnica ruşine şi pierzare.
Ca într o mlaştină de scârnăvii eternă şi înspăimân-tătoare.
6. Toate prigonirile contra lui Hristos au fost întemeiate pe minciuni, pe interpretări şi pe motive politice.
Pentru că nu putea fi spus pe faţă motivul adevărat că Hristos trebuie să fie osândit fiindcă este bun, că face binele şi că face o Lucrare mântuitoare, spre folosul sufletelor,
lăsându-i în umbră sau osândindu-i pe îngâmfaţii pretenţioşi şi profitori ai afacerismului de orice fel.
Aceasta era „vina” Lui. Şi aceasta vinovăţia lor.
7. I s a găsit totdeauna lui Hristos un motiv mincinos care să L încadreze în legea lor,
fiindcă celelalte motive adevărate nu se puteau încadra, iar El trebuia ucis.
Aşa vor căuta mereu să facă şi viitorii Lui vrăj¬maşi.
8. Într adevăr, dacă toţi oamenii neamului evreiesc ar fi crezut în Domnul, nu numai că Dumnezeu le ar fi ferit tot neamul lor de năvălirea altor neamuri,
dar le ar fi dat şi o viaţă paşnică şi fericită, cum le mai dăduse de atâtea ori în istoria poporului lor,
după cum Însuşi Dumnezeu le făgăduise în atâtea rânduri, prin marii oameni ai credinţei pe care îi avuseră ei: Avraam, Moise, David (Fac 15, 18; Exod 3, 8; I Împ 2, 3-4).
O, dacă oamenii L-ar asculta pe Dumnezeu, ce fericire ar veni din cer peste ei!
9. Neascultarea faţă de Dumnezeu a adus totdeauna nenorociri mari nu numai peste indivizii împotrivitori,
– ci şi peste popoarele împotrivitoare faţă de Hristos.
10. Cu ce cumplit şi sângeros preţ de suferinţă a plătit Ierusalimul şi tot neamul lui Israel nesocotinţa conducătorilor săi
care, într un moment de cea mai mare răscruce a istoriei lor,
n au putut judeca sănătos în problema lui Iisus.
Orice vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu se întoarce totdeauna împotriva vieţii şi neamului aceluia vrăj¬maş.
11. Dacă cei de acum două mii de ani ar mai putea avea totuşi vreo dezvinovăţire, cei de astăzi nu mai pot avea nici una.
Fiindcă istoria este plină de învăţăminte, iar cine are datoria să o cunoască şi să nu o uite are şi răspunderea să nu o repete.
12. Acel om care, la un moment dat, în mijlocul discuţiilor pentru rezolvarea problemei lui Hristos în interesul naţional, are cuvântul hotărâtor,
– acel om poartă cea mai mare şi mai grea răs-pundere în faţa lui Dumnezeu, în faţa istoriei şi în faţa neamului său pentru tot ce va urma din clipa luării acelei hotărâri.
13. De multe ori, toată adunarea „mai marilor” unui popor, tot sinedriul, nu a fost decât o formă prin ca¬re vreun tiran şi a făcut voia sa,
acoperind cu „hotărârea” lor nişte măsuri care erau numai ale lui.
14. Într o adunare care are scopul să ia o hotărâre însemnată în numele poporului,
– acel unul care rosteşte cuvântul hotărâtor trebuie să şi simtă nu importanţa sa şi a intereselor sale, ci importanţa istorică a actului care se pregăteşte sau se decide.
Fiindcă de fiecare astfel de hotărâri depinde fericirea sau nefericirea întregului popor.
15. Câtă vreme omul n are nici o funcţie înaltă
şi nici o încredinţare de conducere a unei mulţimi,
şi nici o răspundere pentru soarta întregului popor sau pentru vreo parte din el,
– atâta vreme omul poate judeca mult mai uşor
şi poate vorbi cum vrea!
Căci după atitudinea lui poate suferi şi ajunge rău, cel mult, el singur…
Sau familia şi casa lui singur.
16. Când un om a ajuns să aibă răspunderea unei întregi familii sau a unei cetăţi, sau a unui întreg neam,
atunci omul nu mai gândeşte – sau n ar trebui să mai gândească – cu uşurinţă în nici o problemă,
fiindcă el hotărăşte nu soarta lui, ci soarta altora.
17. Omul mare n ar trebui să mai privească cu neseriozitate, ci cu toată conştiinţa unei mari şi grele răspunderi.
N ar mai trebui să ia nici o hotărâre grăbită, ci una adânc cumpănită şi după adânci nopţi de rugăciune, cum făceau marii noştri înaintaşi în vremile lor de grea cumpănă;
şi nici să impună rezolvări pe care alţii să le plătească pe urmă, cine ştie până când, cu preţ amar de suferinţe şi de jertfe!
18. Oricât de puţină parte de răspundere ar avea un om care ia cuvântul într o adunare, acel om are datoria de a cerceta bine mai înainte de a spune ceea ce vrea să spună.
Şi numai după ce s a documentat bine asupra celor despre care vorbeşte – şi asupra urmărilor acestora pen-tru alţii –,
apoi să vorbească.
19. Omul care contribuie prin cuvântul său la răs-punsul pentru luarea unei măsuri bune sau rele, acela ajută – sau împiedică – ceva bun sau rău,
ceva drept sau nedrept; şi salvează sau osândeşte pe cineva sfânt sau răufăcător.
De importanţa cuvântului său şi a funcţiei sale depinde adesea luarea hotărârii.
Ce mare răspundere are acel om! Şi ce mare datorie, să fie bun şi drept!
20. Fireşte că în luarea unei hotărâri mari nu răspun-de numai acela care vorbeşte, – ci şi acela care tace.
Nu numai Caiafa, care a zis, minţind, că Iisus S a făcut vinovat de crima contra lui Dumnezeu, – ci şi ceilalţi mulţi, care n au zis nimic atunci când trebuia să zică deschis şi puternic: NU!
Dumnezeul nostru, învaţă ne cum să vorbim şi cum să tăcem la timp, – ca să nu ne facem în faţa Ta vinovaţi de nici un rău contra nevinovăţiei.
Amin.
* * *
Cuvinte înţelepte
Dumnezeu nu rânduieşte mai nainte nimănui,
nici viaţa şi nici moartea, ci aşteaptă urma lui;
rodul urmei lui l arată pe orice om ce şi a ales,
după aşa semănătură, va avea aşa cules.
Crucea mântuitoare / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2007
