Nazireii şi grupările Oastei Domnului

Agapie Tocileanu din Ialomiţa
Agapie Tocileanu din Ialomiţa

În primii doi ani de la începutul Oastei Domnului, lucrarea de evanghelizare începută de Duhul Sfânt prin ea a luptat din greu şi a înaintat foarte încet. Acest început era atât de nou şi de neobişnuit la noi… Nimeni nu mai făcuse aşa ceva şi nici nu se mai auzise să mai fi început cineva o astfel de lucrare nicăieri, în nici o altă ţară. Vestea Evangheliei la noi era atunci ceva atât de nou şi de străin, încât oricine te auzea vorbind despre Biblie şi despre o viaţă nouă duhovnicească se uita la tine ca la ceva din cu totul altă lume. De aceea, la început, intrările au fost aşa de puţine în Oaste, iar împotrivirile au fost atât de mari! Era un act de curaj atât de mare o intrare în Oaste atunci, încât cei care făceau acest lucru erau socotiţi nişte nebuni şi erau întâmpinaţi peste tot cu o împotrivire la care puţini puteau rezista şi birui.

 

Iată de ce istoria acestor ani de la început este plină de atâtea jertfe şi suferinţe, că te miri cum au putut birui cei ce au trecut prin ele. De aceea noi suntem datori o preţuire veşnică celor ce au biruit totuşi, reuşind să împrăştie vestea despre Oastea Domnului prin răspândirea cărţilor şi a foilor pe care profetul şi mucenicul Domnului, Părintele Iosif Trifa din Sibiu, cu un curaj nespus de mare şi cu o muncă uriaşă, reuşea să le scrie şi să le trimită prin ţară.

Desfăcătorii acestor foi şi cărţi prin ţară duceau şi ei aceeaşi luptă, la nivelul lor, pe care o ducea Părintele Iosif, la nivelul său. De aceea şi curajul şi jertfa lor erau de acelaşi preţ.

Dumitru Mihalache din Nădârjac, Iaşi
Dumitru Mihalache din Nădârjac, Iaşi

Noi, toţi cei care am venit după ei, le datorăm aces­to­ra o recunoştinţă nemuritoare, fiindcă datorită lor sămânţa cea sfântă a ajuns să fie semănată şi să răsară atât de repede pe întinsul întregii ţări. Când va fi cineva să se ocupe de munca uriaşă şi de jertfele de bunăvoie ale acestor martiri ai Evangheliei în ţara noastră, se va uimi descoperind că îndrăzneala şi sacrificiul acestor misionari devotaţi ai Oastei n-au fost mai mici şi nici mai uşoare decât ale misionarilor de prin Africa şi Asia. Pentru că înapoierea şi întunericul erau tot atât de mari şi aici ca şi acolo.

 

În Moldova ca şi în celelalte regiuni ale ţării, Domnul a ridicat o serie frumoasă de astfel de oameni devotaţi răspândirii cărţilor Oastei. Aceştia s-au ivit îndeosebi prin anii 1925-1927 şi fenomenul lor a apărut cu totul pe neaşteptate în întreagă ţara noastră. Mai toţi erau oameni simpli şi aproape toţi erau ţărani. A­ceşti „nebuni” pen­tru Hristos, după ce îşi procurau cărţile de la Sibiu, îşi luau traista şi sacul cu cărţi şi to­iagul şi, apoi pe jos, din casă în casă şi din sat în sat, mergeau strigând ori cântând, pentru a atrage atenţia oamenilor şi a-i face să cumpere ori să primească grâul sfânt ori Comoara cea mare a Cuvântului lui Dumnezeu.

 

În cea mai mare parte a lor, aceşti fraţi îşi lăsau barbă, părând nişte călugări, din care cauză unii îi primeau mai cu respect. Iar alţii îi prigoneau şi mai mult.

La început plecau câte unul. După aceea s-au însoţit câte doi şi chiar câte trei. Despre felul cum erau primiţi şi

Tache Grădinaru din Pechea
Tache Grădinaru din Pechea

despre greutăţile ori bucuriile întâmpinate, ei îi scriau la Sibiu Părintelui Iosif, care îi privea cu o dragoste deosebită şi care îi sprijinea, publicând în foile Oastei, săptămână de săptămână, toate relatările lor despre misiunea în care erau.

Ne pare rău că în acest sfânt pomelnic al acestor curajoşi mărturisitori ai Evangheliei în ţara noastră nu ne ajunge locul ca să le înşiruim toate faptele, suferinţele şi jertfele lor, pen­tru a pătrunde cu lumina lui Dumnezeu în întunericul compact şi vrăjmaş al păgânismului superstiţios în care zăceau cu toţii de sute şi sute de ani…

Dar aceste suferinţe şi jertfe ale lor au fost mari. Şi chiar dacă după această ofensivă lungă şi grea unii dintre ei au mai slăbit şi au obosit, noi nu trebuie niciodată să-i dispreţuim, pentru că ceea ce au făcut ei atunci a fost nebănuit de mult şi greu. Noi acum păşim pe acolo pe urmele lor, dar ei n-au avut înaintaşi, ci a trebuit să spargă drumul lung numai printre stânci şi hăţişuri, cu chinuri şi jertfe supraomeneşti.

Tuturor, noi şi toţi cei ce vor veni după noi le datorăm o veşnică pomenire, cu recunoştinţă şi respect.

Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz, din Fericiţii noştri înaintaşi

error

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *