Mărturii Meditaţii

Noi suntem templu al Dumnezeului celui viu

Meditaţie la Apostolul din Duminica a 17-a după Rusalii (II Cor 6, 16-18; 7, 1)

În Duminica numită a Cananeencii (Mt 15, 21-28) nu pare mai potrivită prefaţare a Evangheliei despre lărgirea ariei de misiune a Vestirii Domnului
Hristos, dinspre iudei spre neamuri, decât acest text al Sfântului Pavel.

Dintâi Apostolul arată cum a rupt Dumnezeu realitatea spirituală, vădind că între Hristos şi Veliar nu există nicio învoire (II Cor 6, 15), afirmând astfel antagonismul total între Evanghelie şi orice altă vestire a Împărăţiei care nu se fundamentează în Hristos. Cuvintele par dure, dar cât de mult se potrivesc vremii de acum! „…ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli?” (II Cor 6, 16a). Un soi de punere în comparaţie mult mai limpede vremii de atunci, decât acesteia de acum. Când totul se argumentează, totul se redefineşte, când totul poate suporta critică. În vremea de acum, când argumentarea, redefinirea şi critica au devenit idoli, sensuri în a fi cool în gândirea fără Hristos. Să fi fost acesta sensul şi la anul 50, când critica de text – a nu se confunda cu criticismul ieftin – a identificat posibila dată a scrierii acestei a doua epistole către cetăţenii creştini ai Corintului? Fusese în mijlocul lor – după ce trecuse prin Atena, Filipi şi Tesalonic (cf. Fapte 17, 10-17) –, el mărturisind despre vizita sa: „Şi eu, fraţilor, când am venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept. Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit. Şi eu întru frică şi cu slăbiciune şi cu cutremur mare am fost la voi” (I Cor 2, 1-3). Atunci a căutat să împlinească „adeverirea Duhului şi a puterii”, încercând prin aceasta să arate credinţa mărturisită nu ca înţelepciune omenească, ci „în puterea lui Dumnezeu” (I Cor 2, 4-5). Nici acum nu e altfel. Pavel îşi vesteşte venirea spre Corint în aceeaşi stare de slăbiciune, bolnav fizic (II Cor 12, 7 – teribila mărturie despre ghimpele în trup, înger al satanei), fără a cunoaşte o stare de bine material, în lipsuri, fără să facă supărare nimănui, ba, mai mult, „prădând pe alţii”, pentru a nu deranja corintenii (II Cor 11, 7-11).

Trebuie să reamintesc că acestei Epistole (cap. 12) îi aparţine şi descrierea cea mai frumoasă a răpirii până la al treilea cer care-l converteşte pe Saul, prigonitorul, în Pavel, Apostolul neamurilor. Ori în acest context Sfântul Pavel deschide dialogul său cu oamenii cetăţii Corintului, asumând diferenţa între Dumnezeul cel viu şi idolatria născută din frământarea ideologică a falşilor dumnezei, idolii. Trebuie să mărturisesc că, în urmă cu ani buni, ajungând, din voia lui Dumnezeu, la situl arheologic al Corintului de odinioară, n-am putut să nu remarc mulţimea colonadelor ce dădeau strălucire elenismului sub care Cetatea se lăsa potopită. Firesc pentru una dintre cele mai cosmopolite cetăţi antice, punte între Orient şi Occident la modul cel mai real cu putinţă. Porturile sale, poziţia ei geografică şi geopolitică – era capitala Ahaiei şi centrul administraţiei şi armatei romane a vremii –, abundenţa de oportunităţi materiale sărăcise, însă, viaţa spirituală. În ciuda înfloririi poeziei, filozofiei ori culturii artistice – vădite în mulţimea de temple dintre care acela al Afroditei era vizibil de departe, din largul mării –, Corintul sărăcise spiritual.

Cred că tocmai pentru a le descoperi diferenţa între iubirea propusă de templul Afroditei şi iubirea adusă de Învierea lui Hristos Sfântul Pavel scrie imnul iubirii (I Cor 13, 1-13). În lumina acelui poem de iubire a adevăratei iubiri merită citit şi Apostolul Duminicii acesteia, care are şi valoarea pomenirii praznicului Întâmpinării Domnului (Lc 2, 22-40), care este un praznic legat de aducerea Pruncului Iisus la Templul care marca omeneşte prezenţa Dumnezeului celui Viu.

Desigur că merită oricând o discuţie asupra diferenţei între templul din Ierusalim – cel luminat de şekina, Slava lui Dumnezeu – şi templele lumii păgâne, umplute doar de strălucirea omenească. Faceri de mână omenească menite să transforme lumea în loc sacru. Dar sacralitatea lumii, subliniază mereu Sf. Pavel, care a fost prigonitor al Slavei lui Iisus Celui Înviat, nu poate irumpe din idolatrie. Cât de minunat le spune: Lărgiţi şi voi inimile voastre! (II Cor 6, 12b). Învăţaţi să fiţi prezenţe, nu locuri ale absenţei lui Dumnezeu. Ieşiţi! Osebiţi-vă! Sfântul Pavel alege din Vechiul Testament, ca un bun cunoscător al Legii, texte fundamentale: Ieşire 12, 43; 30, 45; Levitic 5, 1 şi 26, 12; Iezechiel 37, 27; Isaia 52, 11 ori Ieremia 50, 8. Texte ale dinamicii întâmpinării vieţii care izvorăşte din Dumnezeu. Care aduc aminte că idolatrizarea lui Dumnezeu este acceptarea Sa fără cugetare
la El. Fără trăirea Lui. Iar trăire înseamnă şi asumarea unei gândiri credincioase. Nu simpla maimuţăreală a gesturilor ori simpla acceptare a preceptelor religioase aşază pe om dinaintea lui Dumnezeu celui Viu.

Înţelegerea paternităţii Tatălui ceresc pentru fiecare dintre noi (cf. II Cor 6, 18), curăţirea de întinarea trupului şi duhului deopotrivă, desăvârşirea sfinţeniei în frica de Dumnezeu (II Cor 7, 1) sunt etape ale vieţii în Hristos pe care Pavel, firava făptură ce le trece pragul existenţei, le-o binevestise deja (merită recitit întreg capitolul 15 din prima sa Epistolă către aceiaşi corinteni). Opune imaginii de bine a celor ce vesteau falşii dumnezei icoana vieţii şi trăirii proprii tocmai pentru a-i ajuta să discearnă între strălucirea dată de făcătura umană, în contrast cu slava care izvorăşte şi curge în Dumnezeu.

Scriind rândurile acestea, mi-am adus aminte de o mărturie pe care am citit-o de curând. Momentul e legat de Noaptea Învierii, într-o colonie de muncă de la canal, Periprava îmi pare, când dimineaţa, la schimbarea plantonului din zori, deţinutul (A. Ciurunga) are curajul să spună într-o lume a amuţirii: Domnule gardian, sunt deţinutul K. În timpul serviciului meu a Înviat Hristos! Un zdrenţăros aducea lumina Învierii Domnului în mijlocul celor zdrobiţi de forţa Baalului comunist! Taina acestei slăbiciuni pline de forţa lui Dumnezeu o aşază Sfântul Pavel fundament diferenţei între templul idolesc şi templul Dumnezeului celui Viu, care este fiecare creştin în parte.

Cu suficienta şi greu dobândibila exigenţă: Lărgiţi şi voi inimile voastre! Ori, cum spune în continuarea textului ales de Părinţi să prefaţeze Întâmpinarea Domnului şi Lecţia Cananeencii: „Faceţi-ne loc în inimile voastre!” (II Cor 7, 2a). A-L primi pe Hristos în inimă nu este apanajul timpurilor noi. Dintru început, Biserica este alcătuire de astfel de inimi deschise, dispuse să primească Vestea cea Bună a Împărăţiei. Care sunt trupuri vii tocmai pentru că au Viaţa de la Izvorul vieţii.

Deschiderea inimii către dumnezei falşi, idoli şi ucigaşi de sens mântuitor se dovedeşte o straşnică ispită. În hăul ei alunecă toţi aceia care alungă Treimea din conţinutul închinării, care coboară înţelegerea Scripturii la simpla lor socoteală. Care alimentează cu ideologizare orice tendinţă de sectarizare în raport cu Adevărul revelat.

Lărgirea inimii în Hristos! Aceasta este marea taină a Apostolului care astăzi însoţeşte Întâmpinarea Domnului şi deschiderea, prin cananeeancă, orizontului vederii Mântuitorului şi de către noi. Colegii corintenilor.

Pr. Constantin NECULA

Lasă un răspuns