Iarăşi îţi zic, suflete al meu, nu este cu putinţă să mergem pe calea cea dreaptă şi să nu întâlnim necazuri, să nu cădem cu trupul în vreo boală sau să nu avem vreo suferinţă, să fim cu trupul mereu sănătos. Dacă dorim însă să vieţuim cu fapte bune, apoi să voim a umbla şi pe calea Părinţilor. Că nu este cu putinţă cuiva a se apropia de Hristos fără suferinţă; iar cine leapădă suferinţa, acela leapădă şi mântuirea. Cine este cu îndrăznire la patimi nu va dobândi cele de folos. De fugim de şerpii cei veninoşi ai iubirii de îndulcire şi de înşelăciunea acesteia, să nu căutăm îndărăt, ca să nu cădem în adâncul prăpăstiei şi să fim mâncaţi de şerpii aceştia; să nu ne lipim de cele lumeşti, adică nici să nu căutăm, nici să nu luăm aminte la gânduri şi tulburări lumeşti, nici să căutăm cât de puţin ceva din ale veacului acestuia. Ca nu cumva pentru aceste lucruri putrede şi pierzătoare şi degrabă trecătoare să cădem de la nădejdea lui Dumnezeu şi de la viaţa cea viitoare. Deci nimeni să nu nădăjduiască cumva că, mergând pe acea cale, va putea intra întru odihnă lenevindu-se, îngrăşându-şi trupul sau purtând povara cea lumească, de vreme ce calea este strâmtă. Numai, iubite, fereşte-te de toată tulburarea şi de iubirea de îndulcire a mirenilor. Leapădă de la tine sarcina lumească şi-ţi subţiază trupul, răbdând tot chinul şi nevoia, că nu trupul şi sângele vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu…
Cel ce fuge de nevoinţe negreşit se depărtează de toate faptele bune. Căci după a Sa rânduială sloboade Dumnezeu spre suflete cercarea prin multe feluri de ispite şi de suferinţe, ca să fie arătat cel ce iubeşte pe Dumnezeu. Că fără porunca lui Dumnezeu nici un fir de păr din capul nostru nu va pieri. De aceea nu voieşte Dumnezeu să fie omul fără cazne nici o zi, fiindcă ştie că fără acestea nu se poate mântui. Că a zis: în toate lucrurile se cade a alerga pe calea cea strâmtă şi cu nevoinţe. La toată fapta bună vine ispită, fie înainte, fie pe urmă. Darul Sfântului Duh nu se dă fără ispitire şi nici nu este după Dumnezeu ceea ce se face fără cercare, prin asuprire, prin necaz sau prin orice fel de nevoie. Că nu este fericit cel ce face fapta bună cu anevoie, ci cel care primeşte răutăţile cele grele şi cumplite pentru Domnul, cu bucurie şi mulţumită.
Că pe cel pe care îl iubeşte Dumnezeu, negreşit, îl şi pedepseşte. De vreme ce foarte folosesc suferinţele celui ce le rabdă fără tulburare, cu bucurie şi cu mulţumită, pentru Domnul Dumnezeu, să răbdăm, dar, cele izvorâtoare de lacrimi, cele cumplite şi grele, pentru împărăţia Cerurilor şi pentru viaţa veşnică. Că, pe cât slăbeşte trupul, pe atât sufletul se face puternic şi se sfinţeşte. De va răbda cineva cele întristătoare, va dobândi şi pe cele îmbucurătoare, că cel ce este tare întru cele amare, acela va dobândi şi pe cele dulci. Osteneşte-te, dar, până la moarte întru nevoinţe şi nu trăi întru lenevire. De nu va muri trupul de voie, nu va putea învia cu sufletul întru darul lui Dumnezeu; că trupul negreşit va muri şi fără de voie.
Pune-ţi în gândul tău acest aşezământ, că de acum nu mai vieţuieşti în această viaţă şi aşa apropie-te să slujeşti lui Dumnezeu. Să fii ca cel ce mai înainte se grijeşte de moarte şi se deznădăjduieşte de această viaţă, ca să nu te împiedici într-însa, şi nici nu te uita la cei ce-şi hrănesc trupul şi îl cinstesc făcându-i pe plac, în desfătări şi bogăţii, voind să meargă pe cale şi să intre întru împărăţia Cerurilor fără nevoinţele pomenite mai sus. Căci pe unii ca aceştia nu-i primeşte, şi nici nu este cu putinţă a-i primi, fiindcă la ei trupul a biruit sufletul. Cel ce vieţuieşte aşa, singur ştie că slujeşte trupului, şi nu lui Dumnezeu.
Oare pentru aceasta îţi hrăneşti şi-ţi cinsteşti trupul, pentru ca cei ce se vor uita la frumuseţea feţei tale să te laude şi să te fericească, zicând: „Acesta este tare, frumos şi cu chip împodobit, are faţa frumoasă şi rumenă”? Ci lauda omenească nu poate să ne izbăvească de muncile cele veşnice, nici să ne dea Raiul cel prealuminat. Dar nici nu pot să ne cufunde în muncile cele veşnice ocările celor ce ne zic: „Acesta este nepriceput şi slab, are faţa urâtă şi uscată şi nu are sânge în obraz şi este mârşav”, şi alte defăimări şi hule de tot felul. Cinstea şi lauda feţei omeneşti celei frumoase ţin numai până la groapă; tot aşa şi necinstea şi ocara feţei urâte. Iar după moarte nimeni nu mai pomeneşte de ele. Ci degrabă toţi prietenii uită frumuseţea sau urâciunea feţei, care ca o picătură ce pică pe pământ se risipeşte şi se face fără pomenire, ca şi cum nici nu ar fi fost vreodată. Că toată podoaba omenească şi frumuseţea feţei trec în acest veac, ca o desfrânată sulemenită, ce sminteşte pe alţii, ca şi floarea ierbii: iarba se usucă, floarea ei cade şi nu va mai fi, şi nu se va mai cunoaşte nici locul său. Şi va fi fără de pomenire în vecii vecilor.
Numai pomenirea Sfinţilor Părinţi, care s-au lepădat în veacul acesta de toate frumuseţile şi dulceţile pământeşti va rămâne. Că aici şi-au silit trupurile lor, iar în veacul viitor vor petrece întru odihnă, căci şi-au subţiat trupurile şi le-au slăbit şi nu aveau sânge în obraz. Aceasta este lauda Părinţilor. De aceea şi după moarte trupurile lor sunt nestricăcioase şi izvorăsc minuni fără de număr; iar în veacul viitor vor avea odihnă fără de sfârşit şi bucurie. Că unii aici îşi ung şi îşi odihnesc trupurile, iar după moarte se umplu de putoare şi pe toate le pierd; iar alţii, dimpotrivă, aici îşi chinuiesc trupurile, iar după moarte izvorăsc bună mireasmă, rămân fără stricăciune şi totdeauna sunt fericiţi.
Sf Paisie Velicikovski
CRINII ŢARINII
pagini filocalice
Editura «Oastea Domnului» Sibiu, 2009
