Nu amâna, suflete al meu iubite, sfânta pocăinţă, facerea de bine şi zdrobirea inimii pentru păcate, aşteptând din an în an, din lună în lună şi din zi în zi, ca să nu suspini cândva din inimă şi să nu afli pe cel ce se va nevoi dimpreună cu tine!
O, cât te vei chinui începând a te pocăi fără folos! Că astăzi poţi face tot binele; nu amâna, suflete al meu, pentru mâine sfânta pocăinţă, că nu ştii ce se va întâmpla până în ziua de mâine. Nu cumva să te ajungă întru această noapte vreo răutate sau vreo pierzare; că nu ştii ce-ţi va aduce ziua sau noaptea: viaţă lungă sau moarte grabnică, fără de veste şi cumplită. Acum este, suflete al meu iubite, acum este vremea de pocăinţă; acum este vremea răbdării, suflete al meu; acum este vremea a face faptele cele bune şi a păzi poruncile; acum este vremea plângerii şi a suspinării, a lacrimilor cu dulceaţă. De voieşti cu adevărat, suflete al meu, a te mântui, iubeşte, dar nevoinţele precum ai iubi odihna; vieţuieşte în fiecare zi ca şi cum ai muri, că degrabă trece viaţa noastră, ca umbra norului înaintea soarelui, şi fără de veste vor trece zilele noastre, ca fumul care se ridică în văzduh. Să nu te supui nici la cazna cea de trebuinţă, iar înaintea oamenilor să nu te întristezi, nici de duşmănia cea din cuvintele lor, ci fugi şi te socoteşte ca ţărâna şi te pleacă înaintea picioarelor lor, că fără de aceasta nu te poţi mântui şi nici izbăvi de muncile de veci. Degrabă se sfârşeşte viaţa noastră, ca şi cum ar trece o zi. Că de nu-şi va smeri omul inima creştineşte, prin faptele cele bune, şi de nu se va lipsi de viaţa aceasta ascultând de poruncile Domnului şi urmând faptele cele bune ale Părinţilor, răbdând toate chinurile şi nevoile, nu poate să se mântuiască. Cel ce se va nevoi acum şi va urî îndulcirea acestei vieţi trecătoare şi veacul acesta nestatornic, acela va primi şi îndulcirea Raiului în vecii veacului fără de sfârşit, iar cel ce nu va face unele ca acestea nu este cu putinţă să se mântuiască vreodată. Căci nimeni nu s-a suit la ceruri prea lesne şi cu lenevire.
Nu te lenevi, suflete al meu iubite, în această vreme scurtă şi puţină, ca să nu-ţi pară rău după aceasta în vecii cei fără de sfârşit. Că de-ar fi fost cu putinţă să ştie călugărul sau creştinul cel binecredincios, care îl iubeşte pe Dumnezeu, bucuria nespusă şi fără de sfârşit care îl aşteaptă întru împărăţia Cerurilor, apoi, de-ar fi fost cu putinţă să se muncească în toată vremea acestei vieţi, chiar de i-ar fi chilia plină de viermi şi ar sta într-înşii până la gât, sau în foc de-ar arde neîncetat, sau cu alte feluri de chinuri înfricoşate, de cazne şi de munci grele ar suferi, ar fi răbdat totdeauna. Şi ar fi răbdat cu bărbăţie şi nu ar fi slăbit. Iar noi, suflete al meu iubite, voim să ne mântuim întru lenevire şi dormitând.
Nu, suflete al meu, nu se poate aşa ceva! Ci vezi, iubite suflete al meu, şi ia aminte cu înţelegere cum se cade a te mântui. Auzit-ai vreodată pe cei ce citesc dumnezeieştile Scripturi? Sau, mai degrabă, ai citit Vieţile Sfinţilor Părinţi? Toţi preacuvioşii Părinţi în acest chip au trecut veacul acesta de puţină vreme şi au ajuns la Domnul, dobândind împărăţia Cerurilor; adică, prin foame, prin sete, prin priveghere şi rugăciune, ziua şi noaptea, cu inimă smerită, ca nişte prunci fără de răutate; cu îndurare, ajutorând tuturor în toate lipsurile şi nevoile; cu tot felul de daruri şi cu milostenie pe cât au putut; cu faptele cele bune au ajutat pe fiecare la nevoie, cu dragoste nefăţarnică. Ceea ce ei înşişi n-au voit şi au urât, nici altora n-au făcut, slujind cu ascultarea ca nişte robi cumpăraţi. Şi nu cum ar sluji oamenilor, ci ca lui Dumnezeu; şi, având înţelepciunea cea adevărată, s-au făcut ca nişte oameni care nu ştiu nimic, luând aminte şi cugetând numai la mântuirea lor, nici uitându-se, nici iscodind, nici căutând la tulburarea şi deşertăciunea acestui veac trecător şi nestatornic; neocărând greşeala fratelui, ci luând aminte totdeauna la mântuirea lor şi grijindu-se, ziua şi noaptea, pentru sufletele lor: cum să vieţuiască întru mântuire în veacul acesta şi să dobândească viaţa cea veşnică în vecii vecilor, cei fără de sfârşit. Pentru aceasta, ca nişte nebuni s-au făcut lumii şi lumea au socotit-o nebunie. Iar a aduna ceva din înşelătoarele bogăţii ale lumii acesteia sau din lucrurile cele scumpe, pe acestea Părinţii ca o plasă de păianjen le-au socotit şi deodată le-au lăsat şi şi-au agonisit vistieria cea făgăduită lor de Dumnezeu în ceruri, pe care ochiul nu a văzut-o, urechea nu a auzit-o şi la inima omului nu s-a suit; pe care a gătit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El şi la care şi îngerii doresc să privească.
Sf Paisie Velicikovski
CRINII ŢARINII
pagini filocalice
Editura «Oastea Domnului» Sibiu, 2009
