Cel dintâi lucru pe care îl face sufletul îngrozit de starea în care se trezeşte este un strigăt deznădăjduit spre mila lui Dumnezeu.
Mila lui Dumnezeu să se îndure de el şi să-l primească.
Mila lui Dumnezeu, mila Lui cea mare să-l ierte şi să-l salveze.
Mila cea cu mulţime de îndurări a Tatălui să-i şteargă fărădelegile prin Sângele Fiului Său Iisus Hristos
şi să-i cureţe păcatul…
Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare dorinţă pe care o strigă omul trezit, cu lacrimi şi cu suspine, de sub povara care îi zdrobeşte sufletul,
simţind toată greutatea fărădelegii
şi toată usturimea ruşinii,
şi toată mustrarea urâciunii pe care a făcut-o.
Numai Mila cea mare a lui Dumnezeu poate salva sufletele noastre.
O, ce amară, dar şi ce binecuvântată este trezirea sufletului din păcatele sale!
Ce amare lacrimi de căinţă pentru nebuniile căderii în înşelăciunea păcatului trebuie să însoţească orice trezire adevărată!
Nimeni n-a putut ajunge, niciodată, la naşterea din nou în alt fel decât cu lacrimi de căinţă.
Nimeni n-a putut ajunge altfel la dobândirea unei inimi curate
şi a unei vieţi sfinte decât prin această trezire sfântă şi prin aceste lacrimi sfinte.
Traian Dorz, din “ Numele Biruitorului ” / pag. 177-178
