Telegrama către Părintele Iosif
Adunarea sărbătorească de concentrare a Oastei Domnului, din Capitală, trăind clipe de sacre bucurii pe «Carmelul» duhovnicesc – unde idoleştile întinări au fost arse pe rugul de foc al Cuvântului şi rugăciunii – şi hotărâri de viaţă cu Dumnezeu, izbucnite din inimile predate Lui, îţi trimite dor înaripat de revedere pe fronturile de luptă!
Preşedinte, Arhim. Scriban
Una dintre surorile martire este sora noastră Ana de la Ghencea.
Pr. Vasile ne spune: sora aceasta este un suflet total predat Domnului. Suferă pentru aceasta, suferă nespus de mult, suferă înjurături, bătăi, schingiuiri de la bărbatul ei – un gadarean al zilelor noastre. Întărâtat uneori şi de alţii, o bate în stradă, în casă, în fabrică – unde apucă. Iar ea tace, rabdă, răspunde cu blândeţe. Este o vrednică ostaşă a lui Iisus.
Şi până la urmă a câştigat, pentru Dumnezeu, toată casa ei.
În curtea bisericilor apare un grup ce venea cântând. Trei steaguri fâlfâiau în bătaia razelor de soare ce abia acum putură scăpa din nori. Toată noaptea plouase. Acum cerul s-a deschis pentru a rămânea deschis toată ziua, arătând iarăşi că Domnul este cu noi.
Am citit o tablă ce unul o avea în mână. Era scris: Oastea Domnului din Bucovina. Lângă el, am văzut un frate ce-mi era cunoscut. Era din Simeria – Ardeal. În grupul acesta erau amestecaţi fraţi din Bucovina cu fraţi din Ardeal. O soră din Bucureşti, necunoscută lor înainte, le era călăuză şi toţi cântau cu lacrimi în ochi. Aceeaşi dragoste sfântă îi unise şi îi călăuzise spre acelaşi ţel.
Ajung alte grupuri de fraţi. Pe buzele tuturor, aceeaşi întrebare; acelaşi răspuns la toţi: «Slavă Domnului, e mai bine, se va reîntoarce curând».
Toţi se înseninau şi se bucurau că Domnul a ascultat rugăciunile lor pentru însănătoşirea Părintelui Iosif.
Întâlnesc şi pe fratele Augustin Toma din Vecerd, veteran al Oastei, autorul duiosului cântec «O, ce dulce-i Domnul Sfânt!». Ostaş din vremurile când abia doi-trei erau în jurul Părintelui Iosif. Cu glas stins şi cu lacrimi în ochi mă întreabă şi el de sănătatea părintelui nostru. Venise să răspundă: «Prezent la datorie!».
Până la tramvaie, trebuia de parcurs un kilometru pe jos. Ostaşii, încolonaţi, cu steagurile în frunte, mergeau cântând.
Când, din zare, se observa numai capătul coloanei şi steagurile, privitorii întrebau: „Cine or fi?“ Unii ziceau: „Sunt cavalerii ordinului Mihai Viteazu“…
Când coloana se apropia mai tare ziceau: „Sunt moţii lui Iancu!“
Când se apropia şi mai tare: „Este o procesiune pentru ploaie, o mare înmormântare sau sunt nişte pocăiţi, etc…“
Când coloana le-a ajuns în drept, nedumerirea lor s-a transformat în mirare – nu erau ce crezură ei. Atunci, la întrebarea lor, (…) li se răspunde: „Sunt ostaşii Domnului!“.
Mai multe tramvaie au fost ocupate de ostaşi. Tramvaiul în care eram, aşişderea era ocupat în întregime de fraţi.
În tot parcursul drumului, tramvaiul răsuna de cântecele Oastei. Trecătorii întorceau capetele şi, întrebători, se uitau spre noi. Ca răspuns, un frate îi bombarda cu foile Oastei, împărţind astfel zeci de numere.
Să sperăm că în acest „bombardament“ de cântece şi „muniţii“, va fi fost rănit vreunul pentru Domnul, căci:
„Noi în loc de-njurături
cântăm imnuri din Scripturi
şi în loc de fapte rele
Domnului dăm toate cele“.
Ajungem la sala noastră. Totul se ocupă. Mulţi fraţi trebuie să stea în picioare. Încep cuvântările. Aceeaşi putere de propovăduire a Evangheliei. Aceeaşi inspiraţie de Sus, ca la Sibiu. Pare că şi mai mult. Puternicele chemări la Domnul erau atinse de imperceptibilele sunete ale muzicilor lumeşti de peste drum şi de chiuiturile, ca de «Sfântul Ilie», care te îndârjeau sufleteşte. Mai mult, îţi dădeau puteri mai multe contra răului.
Roteam privirile prin sală. Erau aceiaşi. În dreapta, în stânga, sus prin balcon, în tot locul – figuri blânde ce sorbeau cu sete cuvintele cuvântărilor. Erau aceiaşi care i-am văzut la Sibiu. Fraţii, ce nu-i mai văzusem, aveau aceeaşi privire blândă, aceeaşi smerenie tipărită pe faţă. Te simţeai într-o familie binecuvântată în care plutea duhul frăţietăţii şi, plin de bucurie, îmi ziceam: în tot locul sunt aceiaşi, aceiaşi.
Patru ore au durat cuvântările. Dar parcă a fost o clipită. Prin cântarea de mulţumire Tatălui de Sus, a sutelor de ostaşi, adunarea ia sfârşit.
În faţa căminului, ostaşii, pâlcuri-pâlcuri, pleacă spre vetrele lor. Iată, pleacă cele patru autobuze din judeţele Prahova şi Buzău. Iată pâlcuri, cu steaguri în frunte, se depărtează cântând. A mai rămas Sibiul. Le-a întârziat autobuzul. Să se răzbune – după cum îmi spunea fratele Goran la gară şi fraţii, la Sibiu – au mai tras un chef duhovnicesc, adunând la ei toată strada.
Despărţirile au fost înduioşătoare, alinate însă de speranţa unei noi revederi în Numele şi spre Slava Domnului.“
– Însemnare scrisă de Tit Trifa –
va urma
din „PROFETUL VREMILOR NOASTRE”, vol. 1
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 1998
