O, cum să uit, Iisuse, ce legăminte-am pus
când Cerul şi pământul mă-mbrăţişau cu Tine,
când străbăteam adâncuri şi înălţimi cum nu-s
niciunde-n lumea asta cuprinderi mai divine!
O, cum să uit fiorii acelor rugăciuni,
purtat pe sus de îngeri şi sărutat de stele,
că nimănui pe lume nu-s date-aşa minuni
şi stări mai strălucite de cum erau a mele!
O, cum să uit ce darnic şi dulce mi-ai răspuns,
cu câtă revărsare de drag şi bucurie,
că orişicărui suflet din lume i-ar fi-ajuns,
nemaiavând să-Ţi ceară nimic pe veşnicie.
…Şi totuşi, iată, Doamne, eu am putut uita,
în chiar cea mai divină şi mai dorită stare,
şi m-am întors spre tină chiar înaintea Ta,
călcându-mi legământul în cea mai rea uitare.
O, cum să uit eu, Doamne, că mi-am putut zdrobi
iubirea cea mai sfântă cu cea mai grea durere?
Mai poate fi, Iisuse, mai poate oare fi
nădejde pentru mine vreodată de-nviere?…
TRAIAN DORZ din ”Cântările Căinței”, ediţia a II-a
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2014
