15. Când prea îndelungată a fost vremea asupririi…
când prea nedrept şi sălbatic s a purtat asupritorul…
ce greu era să mai creadă cel asuprit că va mai veni o vreme când se va putea ridica
şi, uitându se înapoi, să nu l mai vadă pe cel cu biciul şi pe cel cu parul lângă el.
Dar, o, ce dumnezeiască este această nădejde, chiar dacă este aşa de slabă ca un fir de rază palidă venit printr un ciob de geam, printre nişte gratii groase şi reci.
16. Şi totuşi, prin puterea şi grija lui Dumnezeu, această vreme tot vine odată.
Cât de fericit îşi descovoaie atunci spinarea lovită cel încovoiat!
Şi cât de bucuros strigă el, privind încă speriat împrejur, cu ochii scăldaţi în lacrimi încă, mulţumind lui Dumnezeu:
– Iată, asupritorul nu mai este!…
Şi nici să nu mai fie, în veacul veacului!
17. Niciodată nu ne a părut bine de răul nimănui… Dar atunci când am văzut pe un asupritor înlăturat…
Când am văzut pe un trufaş trântit…
Când am văzut zdrobit pe omul fiară, care simţea plăcerea să-i chinuiască pe alţii, băgând groază în cel nevinovat şi asuprindu-l pe cel care nu se putea apăra de el,
– atunci am slăvit pe Dumnezeu cu un suflet plin de mulţumire ca după o despovărare negrăită şi fericită.
Slavă lui Dumnezeu, Care are grija asta odată şi odată…
Păşunile dulci / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2006
