Propunerea părintelui Onu, din Piteşti, de a participa şi eu la cea de a IV-a adunare a preoţilor din cadrul Oastei Domnului ce avea ca temă: „Înnoirea mijloacelor pastoral-misionare în faţa provocărilor epocii“, m-a luat pe nepregătite. Dar nu puteam refuza aşa ceva şi am riscat, prezentându-mă la Sibiu… cu tema nefăcută. A fost primul meu contact cu Oastea cea mare şi mă aflu încă sub efectul evenimentului. Stau, meditez şi gândesc că, iată, există pe lume, chiar în această ţară iubită de Dumnezeu, oameni de o puritate extraordinară, oameni care trăiesc fiecare moment, muncind şi rugându-se, slăvindu-L pe Creator.
Nu voi uita niciodată chipurile deschise, luminoase, încrezătoare, pline de viaţă, întâlnite acolo. Chipuri de oameni de toate vârstele – sufletul nu are vârstă – pe care, deşi nu le mai întâlnisem niciodată, aveam strania senzaţie că-mi sunt cunoscute! Fraţi şi surori din Moldova, din Maramureş, din Oltenia, Ardeal sau Banat care slujesc Domnului în respectivele colţuri de ţară, oameni adevăraţi ai acestei lumi pe care parcă i-ai mai fi întâlnit cândva, undeva.
Îmi apar şi acum în faţa ochilor. Buzele lor se mişcă… mute pentru un surd. Înţeleg că misiunea mea nu e uşoară, dar că prin CREDINŢĂ, MUNCĂ şi RUGĂCIUNE voi putea urma şi eu calea spre neatinsa perfecţiune – intangibilă pentru noi toţi. În jurul orei 8:30, programul începe cu Te Deum. Cânt şi eu în tăcere. Cânt cu sufletul ce deja începuse să se „zvârcolească“. Simt nevoia să înalţ mâinile o dată cu sufletul, în mod expresiv, exuberant, aşa cum o facem noi în „Paraclisul Tăcerii“ din Piteşti, dar mă abţin pentru a nu tulbura sfinţenia clipelor.
Urmează expuneri pe marginea subiectului în discuţie, iar părintele Onu are grijă să mi le transmită gestual. Uneori însă nu sunt destul de atent, mă trezesc visând: „Ce caut eu aici? În ce lume mă aflu?…“
…Brusc, simt că se întâmplă ceva. Reuşesc să mă ridic şi eu la timp pentru a nu se observa „handicapul“. Părintele Onu Constantin – binefăcătorul şi ocrotitorul spiritual al surzilor din Argeş – deschide volumul „Să cântăm Domnului“ la pagina 49 şi-mi arată cu degetul cuvânt cu cuvânt ceea ce se intonează: „…Pe-o oaie ce căzuse jos / a ridicat-o El duios / şi-a dus-o-n braţe iubitor / Blândul Păstor, Blândul Păstor… / Pe-o alta, care la pământ / zăcea cu picioruşul frânt, / El o legă mângâietor / Blândul Păstor, Blândul Păstor“.
Încerc să-mi imaginez melodia, privind buzele „colegilor“ de bancă şi simt curând că mi se umezesc ochii: „…Dar mai târziu L-am întâlnit / cu spini era împodobit (…) / şi mi-a răspuns îndurerat: / Acei ce M-au «încununat» /sunt oile ce le-am fost lor / Blândul Păstor…“
Mă rog să pot rezista până la capăt, dar se vede că sunt născut să sufăr. Îmi scot ochelarii şi-mi şterg discret lacrimile. La sfârşit, întreb pe părintele Onu cum pot ei intona aceste cântece sfâşietoare, că nu le tremură nici măcar vocile. Aflu că e vorba de un fel de experienţă, că, repetând mereu astfel de sfinte slove, inima se „căleşte“, capătă tăria sufletească necesară pentru a duce începutul la bun sfârşit.
Discuţiile continuă. Îmi dau seama că trebuie să spun şi eu ceva, să justific benzina consumată de „protectorul“ meu de la Piteşti la Sibiu şi retur. În faţa tovarăşilor mei de suferinţă, fără voce, prin gesturi mai energice sau mai potolite, mă simt în largul meu. Dar aici, unde se află atâtea feţe luminate, atâţia profesionişti în adevăratul înţeles al cuvântului, ce voi face? Încerc o „predică“ orală, „vie“, dar observ că ceva nu merge cum mi-aş dori. Mă uit rugător în ochii părintelui Onu, iar privirile şi gestul bunului părinte mă însoţesc. Simt mai multă încredere în mine. Îmi dau seama că trebuie să conving întreaga asistenţă de necesitatea unor slujbe speciale pentru cei treizeci de mii de surzi din România, o parte din ei fiind dezorientaţi, uşor de manevrat de către numeroasele secte occidentale ce ne-au invadat ţara. Nu uit să menţionez că ceea ce s-a iniţiat la Piteşti şi, mai apoi, la Oradea, se poate numi parte aferentă temei acestei Adunări: Înnoirea mijloacelor pastoral-misionare în faţa provocărilor epocii.
Dacă nu aş fi încercat să particip efectiv (şi, mai ales, afectiv) la cântarea „Blândului Păstor“, m-aş fi concentrat mai mult la cele ce aveam de spus şi aş fi greşit mai puţin în faţa luminatelor feţe participante la această Adunare. Oricum, în loc să plâng copilăreşte, trebuie să mă rog zi de zi, clipă de clipă. Astfel, Mântuitorul ne va primi – pe mine şi pe fraţii de cruce – printre cei ce-L iubesc şi-L slăvesc.
Înălţa-vom şi noi cântare Domnului! Într-o contemplativă tăcere, cu mâinile şi cu sufletul şi, din când în când, cu lacrimi. Lacrimi purificatoare…
Prin faţa ochilor mi se perindă chipuri de sfinţi întâlnite pe toţi pereţii din clădirile sediului Asociaţiei „Oastea Domnului“. Chipuri veşnic vii, pururi nemuritoare…
Urmează alte chipuri, cele de care vorbeam la început, mai… pământeşti, mai reale, dar parcă la fel de apropiate, la fel de iubitoare, la fel de vii, la fel de luminoase. Chipuri care nu se uită!…
Preot Constantin TOMA, Biserica surzilor, „Effata“, Piteşti *
în săptămânalul duhovnicesc ”Iisus Biruitorul” Anul IX, nr. 24 (114) 8-14 IUNIE 1998
*prima persoană surdă hirotonită în Biserica Ortodoxă
*a trecut la Domnul la data de 4 martie 2004
