„Aş vrea să dau citire unui pasaj din cartea Profetul vremurilor noastre: «Era noaptea de 25 octombrie 1932. Mă chinuia tusea şi simţeam o durere ascuţită în piept. Pe la miezul nopţii, o tuse grea mă trezeşte din somn. Şi când aprind lumina, mă înfricoşez. Perina şi patul erau pline de sânge. Se deschisese cu putere rana din piept. L-am trezit pe fiul meu şi am plâns împreună. Sângele îmi spunea că trebuie să plec iar pe drumul spitalului. Să-mi las iar casa, copilul şi tipografia. Dimineaţa ,mi-am pus întrebarea: să plec sau să nu plec? Sângele îmi spunea că trebuie să plec, dar situaţia grea îmi spunea că trebuie să rămân. Mai ales că peste două luni se apropiau şi zece ani de Oaste. M-am rugat cu lacrimi şi am zis: Doamne, totul pentru Tine şi lucrul Tău! Eu rămân la front. Înainte de a muri, la zece ani de Oaste, vreau să mai spun ceea ce Tu îmi vei arăta. Şi apoi mă voi apleca liniştit în braţele Tale. Şi am rămas. La zece ani de Oaste, am scris cu sânge acel număr festiv din Foaia Oastea Domnului, în care era şi testamentul cu Moara şi piticul».
La zece ani de Oaste, am scris cu sânge… La propriu! Pentru că sângele curgea din rana din piept a Părintelui Iosif şi se prelingea pe peniţa cu care scria. Pentru că Părintele Iosif a scris cu sânge, suntem şi noi în locul acesta. Pentru că Părintele Iosif a scris cu sânge, noi citim cu lacrimi. Pentru că Părintele Iosif a lăsat totul, şi sănătatea, ca să dăruiască hrană fronturilor Oastei, suntem noi astăzi în locul acesta. O jertfă care nu se poate compara poate cu niciuna din jertfele pe care noi gândim că le dăm şi noi pentru Lucrarea Oastei. Din această jertfă ne-am născut noi. Este jertfa Părintelui Iosif, care a vrut să ţină în viaţă, să aducă la viaţă şi să scape din moarte cât mai multe suflete. O jertfă de Părinte, cu adevărat! (…)
Să ne cutremurăm întotdeauna când ne plecăm genunchii în odăiţa noastră, că noi ne plecăm genunchii la rugăciune, dar alţii, care nu au avut parte de această chemare sfântă şi de această naştere din nou, zac, săracii, în patimi grele, în beţii, dorm prin şanţuri şi pe drumuri. Iată care este meritul pe care trebuie să îl dăruim nu numai când venim aici, la mormântul Părintelui, ci întotdeauna, în orice clipă să ne aducem aminte că dacă suntem ceea ce suntem, suntem datorită preţului mare de jertfă pe care Părintele Iosif l-a dat pentru noi. Preţului mare de jertfă pe care apoi calfele sale, fratele Ioan Marini şi fratele Traian, la fel, l-au dat şi ei, pentru ca în continuare să se nască suflete din nou, să se salveze suflete cât mai multe din pierzarea şi din moartea păcatului”.
Fratele Costel Rotaru (Slobozia, Neamţ)
Întreaga mărturisire poate fi ascultată aici: OasteaDomnuluiTV
