O ZI ISTORICĂ – 12 septembrie 1937

Era cunoscut de toţi conflictul ce se ivise în sânul Oastei Domnului.

Puţini însă sunt aceia care cunosc acum adevărul asupra celor ce s-au petrecut. Şi încă şi mai puţini sunt cei care mărturisesc acest adevăr!

„Ne-a durut şi ne-a frământat de la început, pe toţi, cele petrecute la Sibiu“ – mărturisesc fraţii contemporani acestor evenimente, care s-au rugat mereu şi au stăruit mereu pentru pace şi împăcare.

Părintele Iosif a propus Mitropoliei, de cinci ori, să se facă un mare sfat al Oastei, în care să se pună la punct toate chestiunile ce priveau bunul mers al Mişcării – dar a fost mereu refuzat (vezi în «Ecoul» an. II, nr. 5 „O declaraţie“).

Nu vom judeca noi acum toate acestea.

Este Cine să le judece drept şi fără părtinire. Dar faţă de unele nedumeriri, ne simţim datori să reîmprospătăm „testamentul“ ce ne-a rămas de la Părintele Iosif şi ultimul lui cuvânt referitor la această „pace“, cuvânt pe care şi l-au însuşit toţi cei care au fost de faţă la Sfatul din 12 Septembrie 1937. Trăiesc încă poate mulţi dintre acei care au iscălit Moţiunea de la acest sfat. Ea cuprinde tocmai ceea ce putea să aducă pacea şi liniştea de mult aşteptate. Toţi cei caare au văzut-o şi au citit-o, chiar străini, au spus că nu se putea o mai fericită rezolvare, pentru a se ajunge la împăcare, decât ceea ce se arăta acolo.

Cu toate astea, până la moartea Părintelui Iosif şi nici după aceea, nu s-a primit nici un răspuns la această Moţiune.[1]

În cele ce urmează, dăm pe scurt raportul Sfatului din 12 Septembrie 1937, cu vorbirile Părintelui Iosif şi Moţiunea – hotărârea – ce s-a luat atunci, la acest sfat.

Ziua de 12 Septembrie 1937

Deşi au fost înştiinţaţi doar unii fraţi, prin scrisori, a venit, pe lângă delegaţii grupărilor, încă o mulţime de alţi fraţi şi surori.

Amintim aici câţiva dintre cei mai cunoscuţi:

Preoţi: Vladimir Popovici din Orhei, Bogoride şi Munteanu din Bacău, Gâlea din Bârlad, Ungur din Banat, Malcoci din Cetatea Albă şi Bujoreanu din Bucovina.

Fraţii: I. Tudusciuc – înv. din Vaslui, avocat Maliţa Pavel din Oradea, Romanenco din Orhei, sora preoteasă Ouatu, fratele notar Dinis din Hunedoara, Pavel Râmneaţu din Timiş, Pl. Major Florea din Oradea, Ilie Marini din Săsciori – Alba, I. Diţă din Bucureşti, P. Sârghie şi Eftimie din Tecuci, C. Pârvu din Bucureşti, N. Urdea din Cluj, Miron Dănuţ din Satu Mare, I. Mureşan din Someş, Florea Călin din Teleorman, Ana Munteanu din Călăraşi, Adam Borzea din Vinerea, Silvestru Barbă din Suceava, Şerban din Cernăuţi, Gh. Gloguş din Bucureşti, E. Ciobanu din Dorohoi, V. Cătăniciu din Romoşel, T. Ciurescu din Timiş, I. Stoia din Severin, Trandafir Munteanu din Lugoj, N. Bihoi din Caraş, Petru Stancu şi S. Achim din Arad, Gr. Manţoc, M. Guicin, El. Pârvan şi D. Gălan din Romanaţi, I. Şerbănescu şi N. Dumitrescu din Craiova, Costică Duţu din Prahova, Sim. Sandu din Ploieşti, Gr. Farcaş din Turda, Eleuţă din Ismail, Mih. Cravcenco şi Preda Lavrinte din Buzău, I. Tănăsescu din Vlaşca, I. Tudose din Turnu Severin, I. Pele şi I. Popovici din Bihor, D. Cloţan din Sighişoara, Leon Andronic din Rădăuţi, Gordan din Cluj, Moraru din Târnava Mare, Davidescu din Ialomiţa, M. Sârbu din Sighişoara etc.

Sâmbătă seara, 11 Septembrie, s-a ţinut prima sfătuire la care au luat cuvântul câţiva preoţi şi fraţi. Sfatul acesta a luat sfârşit pe la miezul nopţii, fără vreo hotărâre scrisă.

Cele două visuri

 Pr. Munteanu spunea că a avut, în legătură cu Părintele Iosif, un vis de care nu se prea bucură. Anume, visase că Părintele Iosif, îmbrăcat cu o haină lungă, îşi primea fraţii care curgeau din toate părţile, dar el, Părintele Iosif, suspina mereu zicând: Vin fraţii, vin, şi pe mine mă lasă tot în chin…

La aceasta, Părintele Iosif, spune că şi el a avut tot un astfel de vis. Visase că murise pe patul de suferinţă. În clipa aceea sosesc delegaţii de preoţi şi cărturari de sus, de la Mitropolie, aducând cu ei un sac mare şi gol, pe care era scris cu litere negre şi mari: „STATUTELE ŞI REGULAMEN-TELE“.

Delegaţia desface sacul, ridică cadavrul de pe pat şi-l sloboade în sac, în vreme ce unul dintre ei striga voios: „Pace şi bucurie pe toate fronturile: în sfârşit, a intrat şi Părintele Iosif în statutele şi regulamentele Oastei!“ După aceea corpul a fost scos din sac şi pus iar pe pat…

Ne amuză puţin aceste visuri – dar, oarecum, simţim că ne pun pe gânduri, căci de multe ori Dumnezeu vorbeşte şi prin visuri.

Duminică, 12 Septembrie

Dimineaţa ne-am dus cu toţii, împreună cu Părintele Iosif, care era tot bolnav – la Catedrală. După ieşirea de la biserică, toţi fraţii s-au adunat la sfat. S-a alcătuit moţiunea care s-a citit înaintea tuturor.

Prima vorbire a Părintelui Iosif

La început, după «Împărate Ceresc», Părintele Iosif rosteşte următoarea cuvântare:

Fraţilor! O mare bucurie avem în ziua de azi! Ne vedem strânşi, în dragostea Domnului, atâţia fraţi din toate părţile ţării. Dar, pe lângă bucurie, apasă asupra noastră şi o grea răspundere. Căci, fraţii mei, sfatul acesta, adunarea aceasta, nu este un sfat ca orice alt sfat şi nici o adunare ca orice altă adunare. Oastea Domnului este Lucrarea Domnului, iar noi trebuie să ne apropiem cu frică şi cutremur când e vorba să ne amestecăm cu nepriceperea noastră în mersul acestei Mişcări. Noi suntem nişte copii nepricepuţi ai Domnului şi trebuie să tremurăm de frică atunci când e vorba să ne amestecăm cu sfatul nostru în Lucrarea Lui, în Planurile Lui, în Voia Lui.

O, iubiţii mei, mare este răspunderea noastră, a tuturora, faţă de Lucrarea Oastei, ca să nu o smintim cu nepriceperea noastră.

Iar dacă răspunderea aceasta o aveţi cu toţii, apoi să mă credeţi că pe mine mă apasă de o mie de ori mai mult această răspundere! Stăpânit de această răspundere, astă-noapte, eu n-am dormit decât două ceasuri şi tot gândul meu stăruie, clipă de clipă, la cuvintele Scripturii: „Arată-mi, Doamne, ce să fac!“. Nu mă lăsa, Doamne, să fac nimic din ceea ce nu este voia Ta.

Fraţilor, suntem la o grea răspântie cu Oastea. Mi-am spus cuvântul, pe larg, asupra acestor statute, arătând cum ele sting tocmai ceea ce sunt fiinţa, viaţa şi biruinţa acestei Mişcări: voluntariatul ei, duhul ei, spiritualitatea ei.

Amintesc o singură pildă. La Congresul de la Rusalii, în sala «Thalia» s-a ales primul comitet central al Oastei. Acest comitet suprem este ceea ce s-ar numi Statul Major, Comandamentul Suprem al Oastei.

Ei bine, luaţi lista celor 30 de membri şi veţi afla că cel puţin 3/4 din aceşti „ofiţeri de stat major ai Oastei“ n-au nimic cu regulile şi rânduielile Oastei. Unii fac politică militantă, alţii au scăderi văzute care izbesc regulile Oastei. Ori, iubiţii mei, dacă ofiţerii din statul major al Oastei nu sunt ostaşi, apoi atunci ce să aşteptăm de la soldaţii cei de rând de pe fronturile Oastei? Şi, iată, astfel, prima alegere după statute a arătat cum vine amestecătura şi stingerea voluntariatului.

Astfel stând lucrurile, la o răspântie atât de grea, noi ce putem face decât să ne plecăm genunchii şi să ne rugăm fierbinte, ca Domnul să ne arate El ce este de făcut… ca El să fie azi şi-ntotdeauna în gândul nostru, în inima noastră, în cuvintele noastre, în sfaturile şi în hotărârile noastre. Noi trebuie să ne rugăm şi să avem credinţă şi încredere sfântă că Domnul Iisus Se arată azi prezent în mijlocul nostru. El ne va arăta ce este de făcut“.

Adunarea îngenunchează şi Părintele Iosif rosteşte următoarea

Rugăciune:

„Doamne Iisuse, Preadulcele meu Mântuitor, Îţi mulţumim că ne-ai învrednicit să ne strângem din nou în dragostea Ta. Îţi mulţumim că pe noi, aceşti pierduţi şi păcătoşi, ne-ai strâns de prin văile pierzării şi ne-ai adus la picioarele Crucii. Avem o singură dorinţă: să ne ţii până la sfârşit lângă Crucea şi Jertfa Ta. Doamne Iisuse, Te rugăm îndeosebi pentru ceasul acesta şi ziua aceasta, să vii şi să fii aici în mijlocul nostru. Să simţim cu toţii prezenţa Ta cea sfântă şi călăuzitoare. Să Te simţim cu toţii în mijlocul nostru, în inimile noastre, în vorbele noastre, în sfaturile noastre şi în hotărârile noastre. Te rugăm fierbinte, Doamne Iisuse, să se facă întru totul numai Voia Ta cea sfântă. Te rugăm cu lacrimi, Doamne Iisuse, să nu se împlinească nimic din ceea ce este voia noastră şi sfatul nostru omenesc, ci în totul să se împlinească deplin numai Voia Ta şi planurile ce le ai Tu cu această Mişcare şi cu noi, nevrednicii robii Tăi, pe care ne-ai folosit în Lucrarea Ta. Amin.“

După aceasta, se citeşte «Moţiunea» înaintea tuturor fraţilor. Părintele Iosif întreabă dacă se primeşte aşa cum s-a întocmit sau mai e ceva de schimbat. Adunarea răspunde cu unanimitate aplaudatoare, fără nici un glas contrar, că primeşte «Moţiunea» aşa cum s-a citit – nimeni n-a avut nimic de obiecţionat.

S-a ales apoi o delegaţie de cincisprezece fraţi laici care să prezinte această «Moţiune» mitropolitului Nicolae, delegaţie din care au fost primiţi numai cinci fraţi, după-amiază.

La adunarea de după-masă, după cântarea de deschidere, vorbesc trei dintre preoţi, apoi urmează

A doua vorbire a Părintelui Iosif:

Iubiţi părinţi şi scumpi fraţi!

În duminica de azi a fost la rând evanghelia care ne-a amintit de şarpele ridicat de Moise în pustie, pentru ca toţi cei muşcaţi de şerpi să se uite la acest semn şi să nu moară (cf. Numeri 21, 9). Aceasta a fost o icoană ce închipuia şi vestea Crucea şi Jertfa lui Iisus cel Răstignit.

Eu m-am gândit astăzi, la biserică, ce mult se potriveşte această evanghelie şi pentru Oastea Domnului.

După războiul cel mare, o înfricoşată pustie duhovnicească se făcuse în ţara noastră.

Şerpii păcatelor şi ai fărădelegilor se înmulţiseră grozav, era plină ţara de moarte sufletească. Şi atunci Domnul S-a îndurat şi a ridicat, în pustia duhovnicească a acestei ţări, Semnul cel de viaţă făcător. Prin Oastea Domnului s-au ridicat în ţara aceasta cunoaşterea şi cunoştinţa cea adevărată a lui Iisus cel Răstignit. Slăvit să fie Domnul că s-a ridicat şi în ţara aceasta semnul cel mare şi biruitor: Crucea şi Jertfa lui Iisus cel Răstignit. Căci ţara şi poporul meu nu cunoşteau şi nu cunosc cu adevărat pe Iisus cel Răstignit.

Să dăm slavă lui Dumnezeu că ne-a învrednicit şi pe noi, aceşti păcătoşi şi pierduţi, să vedem acest semn ridicat, să-l privim şi să ne mântuim. Căci de nu se înălţa acest semn, poate că toţi am fi nişte morţi în păcate şi fărădelegi.

Eu mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit şi pe mine să privesc acest semn. Şi mulţumesc lui Dumnezeu că pe mine, un vas umil şi slab, m-a învrednicit să strig şi pe alţii să se uite la acest semn, să se uite la Iisus cel Răstignit, ca să trăiască şi să nu moară.

Fraţilor, ştie Bunul Dumnezeu cât va fi să mai rămân între voi.

Eu sunt gata să plec oricând, liniştit şi mulţumit că m-a ajutat Domnul să arăt lămurit semnul biruinţei şi al mântuirii noastre: pe Iisus cel Răstignit.

Ca odinioară Moise în pustie, poate voi cădea şi eu în pustia acestor necazuri, lupte şi prigoane. Dar voi mergeţi înainte spre „Canaan“, uitându-vă ţintă la Căpetenia desăvârşirii şi biruinţei noastre! Pentru ca să ne întâlnim cu toţii în Ierusalimul cel Ceresc.

Fraţilor, să n-aşteptaţi să vă spun prea multe, căci vedeţi cât sunt de slăbit. Voi spune ceva privitor la frământările din Oastea Domnului. S-a scris mult şi s-a vorbit mult despre aceste frământări. Unii spun că sunt de la diavolul, alţii, de la Dumnezeu. Eu însă zic că aceste frământări trebuia să vină. Ele ne erau arătate şi prevestite prin toată Scriptura. Eu puteam să vă spun, de la început, ca Apostolul Pavel: „V-am spus de la început că veţi avea de suferit“, ceea ce s-a şi întâmplat (I Cor. 10, 20). Eu văd această frământare şi în locul de la I Cor. 2, 14: „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte“.

Oastea Domnului, fiind răsadul şi lucrarea Duhului Sfânt, era şi este o Mişcare pronunţat duhovnicească. Dar această spiritualitate a ei s-a ciocnit de la început cu neînţelegerea cea lumească. Din ce a crescut spiritualitatea Oastei, au sporit şi cei neînţelegători. Conflictul de la Oaste este conflictul celor două lumi ce nu se pot înţelege. Iar acest conflict a fost alimentat mereu cu insinuări şi asmuţări, până ce s-a ajuns la aşa-numitele statute ale Oastei Domnului.

Prin felul cum sunt făcute aceste statute, ele sting tocmai spiritualitatea acestei Mişcări. V-aş putea dovedi pe larg acest lucru. V-am amintit o pildă la adunarea de la amiază; vă amintesc acum o alta:

În adunarea Oastei de la Dej, părintele protopop de acolo a încercat constituirea comitetului judeţean al Oastei, conform statutelor. Ca să-i convingă pe fraţi să intre în statute, spunea că Oastea n-a înfăptuit nimic până acum… „Ne trebuie fonduri, azile, intreprinderi etc. Eu cunosc, spunea părintele protopop, o societate religioasă care a deschis şi un restaurant (o crâşmă) şi îi merge foarte bine“.

Fraţii, când au auzit de aşa ceva, au părăsit adunarea, mâhniţi în sufletul lor.

În altă parte, iar, nişte fraţi cu râvnă au mers într-un sat să facă adunare. Dar acolo fiind Oastea cu statute – li s-a răspuns: Ne pare rău, dar nu putem ţine adunare pentru că nu este acasă preşedintele.

Şi, iată, aşa, statutele, nevoluntariatul, apleacă spiritualitatea Mişcării spre cele lumeşti. Alungă pe „Maria“ şi cheamă pe „Marta“. Alungă duhul şi cheamă litera.

„Duhul să nu-L stingeţi“ – ne spune Apostolul Pavel (I Tes. 5, 19).

Să nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt, ne sfătuie Apostolul Pavel.

Eu, iubiţii mei, de la începutul Oastei, am stat de veghe lângă aceste dumnezeieşti porunci. Am privegheat neîncetat să nu se stingă Duhul Oastei şi să nu fie stins prin ceea ce se cheamă „litera legii“. Şi spuneţi fraţilor de la fronturi că voi sta santinelă neadormită la acest post, orice ar fi să ni se mai întâmple.

Spuneţi fraţilor că îndurarea lui Dumnezeu m-a ridicat din nou de pe patul suferinţei, în semnul că El, poate, mai vrea ceva cu acest vas slab. Spuneţi fraţilor că am făcut tot ce este în putinţă şi pentru refacerea unităţii Oastei. Rămâne să ne rugăm să se facă mai departe voia Domnului.

Multe aş mai avea să vă spun, fraţilor. Aş putea să mă şi plâng căci, după douăzeci şi şapte de ani de preoţie, uite ce răsplată căpătai: mi se luară haina şi numele de preot. Mă mângâi însă gândindu-mă la plata şi răsplata cea dulce din Cer.

Fraţilor, rugaţi-vă pentru mine ca, ori de câte ori îmi deschid gura – sau pun condeiul pe hârtie – să fac cunoscută, cu îndrăzneală, taina Evangheliei, să vorbesc cu îndrăzneală, aşa cum trebuie să vorbesc (cf. Efes. 6, 19).

Şi acum, să vă-ntoarceţi, iubiţii mei, cu Domnul Iisus, pe la casele voastre şi să-I slujiţi Lui toată viaţa voastră şi cu toată viaţa voastră!“

Au mai vorbit pe urmă câţiva fraţi, între care şi fraţii greco-catolici Miron Dănuţiu şi Gordan Simion, care aduc salutul fraţilor greco-catolici. Părintele Iosif le răspunde prin această duioasă

Solie adresată tuturor fraţilor greco-catolici:

„Iubiţi fraţi! În Oastea Domnului avem şi o mulţime de fraţi greco-catolici. În nordul Ardealului avem zeci de fraţi greco-catolici, mii de fraţi care se ţin de Biserica Română Unită de la Blaj. Cine i-a adus pe aceşti fraţi în tabăra noastră, în tabăra Oastei? Dragostea, iubiţii mei, şi freamătul mântuirii, pe care l-au simţit în această Mişcare. Iar dacă i-au adus la noi dragostea şi râvna mântuirii, putem noi să le refuzăm dragostea noastră, casa noastră şi familia noastră? Ei sunt fraţii noştri, sunt iubiţii noştri, strânşi împreună cu noi la picioarele Crucii şi ne doare când vedem pe cineva ridicându-se cu hule şi batjocuri contra lor. Folosesc acest prilej să strig să se audă până acolo unde trebuie să se audă că aceşti fraţi iubiţi nu trebuie batjocoriţi. Într-o foaie a Bisericii nu se poate spune despre ei urâta vorbă că sunt «fiii diavolului».

Iubiţi fraţi greco-catolici, care sunteţi aici, vă rog să duceţi fraţilor noştri greco-catolici solia noastră de dragoste. Spuneţi să nu descurajeze pentru hulele care s-au ridicat în contra lor. Spuneţi-le că noi îi avem pe toţi în inima noastră, în casa noastră şi în familia noastră. Spune­ţi‑le, îndeosebi, şi din partea mea, că-i port pe toţi în inima mea. Spuneţi-le că-i iubesc pe ei cu aceeaşi dragoste sfântă cu care îi iubesc şi pe ceilalţi fraţi. Spune-ţi-le că îi iubesc şi pe ei ca pe nişte scumpi copilaşi pe care i-am născut la o viaţă nouă prin lacrimile şi suferinţele mele“.

Urmează apoi alţi şaisprezece vorbitori, cărora Părintele Iosif le răspunde prin acest

Cuvânt de încheiere

„Şi acum, fraţilor, sosit-a vremea despărţirii. Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru sfintele bucurii de azi. Azi a fost o zi binecuvântată în care am simţit din nou că Focul cel Ceresc arde cu putere în această Mişcare. Un frate spune că se întoarce cam întristat, neputând duce un rezultat gata. Fireşte, acest rezultat nu se poate aştepta într-o zi. Noi am pus aluatul în făină. Să ne rugăm acum Domnului să dospească ce va voi El.

Eu însă zic să ne ducem de aici voioşi şi plini de bucurie, pentru că Duhul Sfânt ne-a dovedit din nou că a Lui e această Lucrare şi Focul Lui arde în ea. Iar dacă avem dovada aceasta, a spune că mai suntem întristaţi pentru ceva, ar însemna să-L întristăm pe Duhul Sfânt.

Fraţilor! Eu vă spun altceva. Să vă întristaţi şi să plângeţi când veţi veni aici la Sibiu şi în loc de foc, veţi afla gheaţă. Să plângeţi când veţi simţi că în adunările Oastei s-a stins focul şi a rămas cenuşa.

Fraţilor, eu vă zic ceva şi mai mult: nici atunci să nu vă întristaţi şi să nu plângeţi, când veţi veni la mormântul meu şi veţi simţi că peste mormântul meu arde Focul cel Ceresc. Noi plecăm de aici cu pacea lui Iisus, pe care nimeni nu o poate tulbura şi lua de la noi.

Slăvit să fie Domnul!“

Corul şi adunarea cântă o duioasă cântare de despărţire cu îmbrăţişări sfinte şi lacrimi calde. Ziua de 12 Septembrie 1937 nu o vom putea uita niciodată.

[1] Autorul se raportează la anul 1982 când a fost scrisă această lucrare. Acest „răspuns“ s-a dat totuşi după Revoluţia din Decembrie 1989, când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, aducând în discuţie dosarul Părintelui Iosif Trifa, în şedinţa sa din 28 sept. 1990, i-a ridicat caterisirea şi i-a reabilitat memoria; iar Oastei Domnului i s-a dat dreptul să activeze legal în cadul misionarismului laic ortodox (N.Ed.).

din „PROFETUL VREMILOR NOASTRE”, vol. 1
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 1998