Cine poate şti cum se imprimă pe sufletul unui copil un fapt de viaţă, devenind amintire? Cred că numai Dumnezeu, Cel al cărui chip Îl purtăm, vede şi cunoaşte tainele şi mişcările sufletului nostru…
Copilul Gheorghe, era dus de mama lui, o săteancă de pe plaiuri maramureşene la o sfinţire de biserică. Aude din gura ierarhului câteva cuvinte care aveau să rămână în sufletul său o reflecţie permanentă pentru viaţă mai ales că avea să urmeze calea preoţiei.
Cum s-a petrecut apropierea de Dumnezeu şi de Biserică şi transformarea lăuntrică aflăm de la părintele Gheorghe Şanta…
Doamne ajută!
Doamne ajută! Bine v-am găsit!
Să-mi spuneți cum vă numiți, părinte !
Mă numesc Șanta Gheorghe și m-am născut în data de 4 iunie 1955, în localitatea Rogoz, județul Maramureș.
Să-mi spuneți o amintire semnificativă din copilăria dumneavoastră!
Da, o amintire semnificativă din copilăria mea, care m-a apropiat oarecum de ceea ce am urmat mai târziu,este un moment în care am participat împreună cu mama, la o sfințire de biserică în Târgu Lăpuș,
în apropierea localității noastre. Și fiind Înalt Preasfințitul Arhiepiscopul Teofil la slujba de sfinţire, am auzit pentru prima dată la Sfânta Liturghie:
„Doamne, Doamne, caută din cer și vezi
și cercetează via aceasta,”
„pe care a gătit-o mâna Ta și o desăvârșește pe ea!”
A rămas imprimată în mintea mea, această zicere, aceste cuvinte au rămas, parcă, ca o reflecție permanentă. Eu, după ce am ajuns acasă, fiind de la țară, m-am dus la miei – aveam miei. Și stând acolo cu mieii la păscut, într-una rosteam aceste cuvinte, pe care le-am ascultat la sfințirea de biserică. După ce am venit acasă, i-am spus mamei: Mamă, eu vreau să mă fac preot!
Deci, a fost un moment, să zic așa, deosebit în viața mea, un moment aparte, care, cred că a venit din partea lui Dumnezeu ca o chemare specială spre ceea ce îmi doream. Dar nu știam nimic mai mult despre preoție, teologie, existența școlilor teologice, nu știam absolut nimic. De aici, a început totul.
Cum s-a întâmplat apropierea dumneavoastră de Dumnezeu și de Biserică?
Da, eu am avut părinți foarte credincioși și vreau să o aduc în atenția mea pe mama, pe care am amintit-o, cu care mergeam la biserică în fiecare duminică și sărbătoare; deci, nu mergea fără noi – mai am un frate mai mare, mergeam împreună. Și era o mare bucurie în casa noastră pentru că participam la biserică și ne întorceam cu multă pace în sufletul nostru de acolo. După masă, existau adunările Oastei Domnului în Rogoz și mama era cu legământ, era ostășiță și mergeam la adunare. Deci, acesta era programul nostru, ca să zic așa, din duminici. În sărbători, după-masă nu se făcea adunare, dar din duminici, dimineața la Biserică, iar după-masa la adunare.
În perioada de iarnă, când oamenii nu mergeau la munca câmpului, adunările se făceau sâmbătă seara. Și sigur că acestea erau de durată, adică nu era condiționat un timp, să ziceam o oră-două de adunare. Începea adunarea pe la ora 8 seara, să spunem, și continua, se prelungea până la 2-3 dimineața. Așa am cunoscut Oastea Domnului și frați care au fost, pentru mine, cel puțin, frații din Rogoz, vestitorii Cuvântului lui Dumnezeu, primii mei profesori de teologie. Deci, contactul meu cu lucrarea Oastei Domnului a fost și contactul meu cu acest cuvânt al lui Dumnezeu rostit de frații simpli, de oamenii simpli. Aveam un carnet unde eu îmi treceam toate versetele din Scriptură, pe care frații le aminteau în cuvântul lor. Și după ce mă duceam acasă, deschideam Sfânta Scriptură și citeam versetul respectiv și nu știu cât meditam, Dumnezeu știe. Sunt sigur că deschideam Sânta Scriptură și reciteam acele versete. Așa a început, să spunem, cunoașterea lui Dumnezeu, apropierea mea de Dumnezeu: Biserica, Sfânta Liturghie și adunarea Oastei Domnului. Deci, au devenit pentru mine, aceste două locuri: Biserica și adunarea, locuri de referință, locuri de bucurie, de întâlnire cu Dumnezeu, în mod special, și-apoi de întâlnire și comuniune cu frații.
Puteți să vorbiți în viața dumneavoastră despre un moment al convertirii și cum l-ați descrie, ce s-a întâmplat exact, dacă a existat acest moment?
Da a existat acest moment. Aveam 13 ani, în noaptea dinspre 25 martie, deci Buna Vestire, spre 26 și spun și 25 și 26, pentru că depășisem miezul nopții. Așa cum spuneam mai înainte, adunările erau până la 2-3 noaptea, fără nici o oboseală, fără nici un moment în care cineva trebuia să iasă sau, știu eu… Era ceva extraordinar! Cred că era lucrarea și puterea duhului Sfânt, în mod plenar. Am fost mai mulți tineri și două persoane mai în vârstă care am pus legământ atunci, în noaptea respectivă – o noapte pe care mi-am notat-o eu într-un carnețel și sigur că mi-am notat-o în mintea mea, în memoria mea, pentru a-mi aduce întotdeauna, cu drag, aminte de acest moment emoționant, un moment care mi-a adus în fața ochilor, deși aveam numai 13 ani, faptele mele rele și urâte și murdare și dorință de pocăință, dorință de a-L sluji pe Dumnezeu, dorință de a-L avea pe Dumnezeu în sufletul meu, de a fi cu Dumnezeu și de a lucra cu El. Cred că nu mi-am mai dorit nimic așa de mult. Cea mai mare dorință a mea a fost, cred, în momentele acelea: Acum Doamne, poți să mă chemi la Tine. Sunt pregătit. Mă simt împăcat cu Tine. Și sigur că momentele acestea de legământ au o notă aparte pentru lucrarea Oastei Domnului și pentru cei care înțeleg nașterea în Hristos, nașterea din nou, momentul întâlnirii personale cu Dumnezeu. Și lucrul acesta, sigur, pe parcursul vieții, este și un moment de reflecție, dar și un moment de jalonare permanentă a drumului, este un moment pe care îl ai în fața ta și pe care l-ai știut, extraordinar, moment nemaitrăit, moment nemaicunoscut până atunci, care a adus în sufletul și viața ta personală, schimbarea, și o schimbare totală.
Să-mi spuneți și alte momente din viața duhovnicească și chiar momentul în care ați ales să faceți teologia. Cum ați ajuns să fiți preot?
Sigur că sunt legate momentele acestea unele de celelalte. Deci, eu nu pot să fac acum o distincție foarte clară între dorința mea de a mă face preot și dorința pe care am simțit-o în momentul în care m-am predat lui Dumnezeu și mi-am dorit din tot sufletul, să-L slujesc și să‑L urmez. Dar în momentul în care am știut și mi-am dorit să fiu preot, au fost atâtea obstacole, să zic așa, în calea mea, pentru că am încercat la teologie după ce mi-am dat seama și am căutat să văd dacă există o școală de teologie, dacă pot să fac așa ceva. M-am pregătit, dar am avut un eșec: nu am reușit!
Deci, la primul meu examen, fiind peste 10 pe un loc, chiar 11 eram pe un loc la teologie, la Seminarul teologic vorbesc, eram 15 pe un loc, am avut acest eșec. Deci, n-am reușit, dar n‑am deznădăjduit. Ama avut oarecum o nădejde că Dumnezeu va fi până la urmă cu mine. El știe de ce nu a trebuit să reușesc de prima dată și am dat a doua oară și n-am reușit nici a doua oară. Foarte interesant e că prima dată am fost admis la muzică și a doua oară am fost căzut la muzică, deci, eu nu am mai putut participa la examenul propriu-zis. Abia a treia oară am intrat la teologie și bucuria mea a fost deplină, pentru că am avut aceste două eșecuri, dar le‑am pus, oarecum, pe seama unei lucrări pedagogice a lui Dumnezeu. El a dorit să trec prin asta, ca să mi-o doresc și mai mult, să perseverez și mai mult, oarecum, în ajungerea mea, să mă văd admis la Seminarul teologic. Vă spun acum și momentele pe care le-am avut de a mă pregăti, pentru că atunci nu se dădeau meditații, nu exista nimic de felul acesta. M-am pregătit singur, dar am învățat în așa fel, încât memoria vizuală era atât de bine pregătită, încât dacă închideam ochii, eu vedeam titlul unei teme la mijlocul paginii și anii și absolut tot și în ceea ce privește mica Biblie și istoria, pentru că am dat și istoria României și din limba română. Deci, a fost o binecuvântare de la Dumnezeu și Îi mulțumesc pentru asta, pentru că m-a trecut prin starea aceasta, ca să mă șlefuiască, să fiu mai apropiat și să prețuiesc mai mult preoția și să-i dau valoarea pe care o merită în lucrarea ei, în lume.
Ați spus că v-ați hotărât să-L slujiți pe Dumnezeu de la o vârstă fragedă, 13 ani, și mai apoi, v‑ați întărit această hotărâre prin pasul preoției, în care ați intrat. Chiar dacă ați făcut aceste hotărâri înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor, să spuneți ce v-a ținut credincios în toți anii care au urmat?
Da, revin la ceea ce spuneam puțin mai înainte, la primii mei profesori de teologie, care mi-au fost frații ostași, frații simpli din Rogoz și apoi, cred că nu numai ei, pentru că eram într-o perioadă în care, fiind un grup cam de 20 și ceva de tineri, din Rogoz, umblam foarte mult la adunări. Deci, mergeam peste tot, acolo unde știam că sunt frați și ne bucuram împreună. Era o comuniune extraordinară! Asta nu aș vrea să spun în detrimentul a ceea ce am găsit la teologie, dar puțin lucrurile sunt diferite. Spun că acea comuniune pe care am trăit-o în mijlocul tinerilor, a fraților ostași și înainte de preoție și după preoție, poate că mai puțin am trăit-o, ca să zic așa, în comunitatea fraților teologi, a celor care se pregătesc pentru teologie și tot ceea ce ține de dimensiunea aceasta. Bine, nu pot să spun că nu am trăit, pentru că am trăit momente de comuniune și împreună cu colegii mei, am fost împreună și ne-am bucurat împreună și de lucrarea lui Dumnezeu în Biserică și de cântare și de tot ceea ce ne oferă Biserica, prin lucrarea ei și prin zidirea ei în Hristos.
Dar, dincolo de toate acestea, credința puternică, ca să zic așa, care a fost, oarecum, ca o bază, care m-a condus pe drumul acesta, a fost pusă acolo. Deci, acolo, pentru prima dată am încercat oarecum și am revenit asupra a ceea ce s-a întâmplat chiar la-nceput, pentru a mă putea forma pe mine și duhovnicește, și ca preot, și ca lucrare teologică și ca tot ceea ce ține de lucrarea preoției. Deci, de acolo, a plecat totul, să spun așa, prin toate vicisitudinile vieții, prin care am trecut, pentru că , și o spun ca o mărturie înaintea lui Dumnezeu, am avut foarte multe piedici și după ce am ajuns preot, și foarte multe interdicții și, în mod special, aceste interdicții veneau din partea inspectorului de la Departamentul Cultelor.
Vă povestesc un episod ce s-a întâmplat: eram preot tânăr, ajuns la Așchileu și am primit din partea fratelui Traian Dorz o carte pentru copii, Osana, osana și cu dedicație. Nu aveam copii, dar urma să avem copii. Și într-o noapte, pe la ora 12, a venit dl. inspector, împreună cu un preot din parohia vecină și pe măsuța noastră unde stăteam, a găsit această carte, pe care mi‑a luat-o. Sigur că aceasta a fost, oarecum o probă împotriva mea că eu aveam o literatură străină, întrucât Oastea Domnului, știm foarte bine că a fost scoasă în afara legii, cu toate că poate mulți, și nu poate ci sigur, foarte mulți au devenit ostași și după 1948, după interdicție și mai mulți au devenit în această perioadă de interdicție.
După un timp oarecare, mi-a fost dat la o conferință care a fost ținută la protopopiat la Cluj, chiar de către dl. inspector și să am grijă să nu popularizez ceea ce scria în carte, deși erau și sunt și acum poezii pentru copii, extraordinare, din care eu, la rândul meu, făceam programe duhovnicești în postul Crăciunului, deci, înainte de Crăciun și înainte de Paști. Lucrul acesta, sigur că de multe ori m-a durut, pentru că nu a fost cine să mă susțină și m-am simțit de multe ori destul de singur. Dar sigur că, avându-L pe Dumnezeu aproape…
Și a mai fost un moment – dacă mai pot să-l povestesc și pe acela. Eram la facultate la Sibiu și am avut un accident cu mașina, mergând spre Maramureș, din Rogoz și am ajuns la spital, în Târgu Lăpuș. Și am fost reclamat cum că eu am avut accidentul respectiv, pe la Suceava, mergând la o adunare a fraților. Și fiind la Sibiu, în perioada sesiunii, am fost chemat, la un moment dat, de inspectorul Cultelor, care venise la Sibiu ca să spună profesorilor mei că eu sunt ostaș, ca să se ocupe, în mod special, de mine. Eu am avut un profesor foarte apropiat, care a devenit episcop, Preasfințitul Ioan Mihălțan de la Oradea, care ținea foarte mult la mine și dânsul m-a chemat și mi-a spus în particular: Părinte, să fii foarte atent, foarte cu grijă, pentru că, uite, inspectorul Cultelor te urmărește și ai deja probleme. Și sigur că am fost întotdeauna într-o stare de neliniște în privința aceasta, întrucât se putea întâmpla orice la momentul respectiv: să te trimită cine știe pe unde, disciplinar, pentru că nu ai făcut ascultare, sigur într-un anumit sens ascultare, nu ascultare față de Dumnezeu. Dar au trecut și acestea și de ce am fost chemat de el? Ca să-i aduc adeverință de unde am fost spitalizat, ca să se convingă că nu am fost în Suceava, că am fost în Maramureș, așa cum i-am spus eu.
Deci, au fost două momente în care am simțit, sigur că sunt multe momente, episoade în activitatea mea pastorală, în sensul acesta, întrucât eram apropiat, și nu doar apropiat, pentru că eu mă duceam la adunările Oastei Domnului de fiecare dată când se putea merge.
Ați trăit vreo minune în viața dumneavoastră?
Acum, ca și preot, am trăit minuni. Nu pot spune că în viața mea personală, dar pe care le-am văzut cu ochii mei. Este și acesta un episod din activitatea mea pastorală, dar spun numai unul, nu mai multe, pentru că sunt mai multe. Aveam un vecin care vorbea foarte greu, se exprima foarte greu. Nu avea pe nimeni. Și la un moment dat a fost bolnav. Neavând pe nimeni, din când în când, ne duceam și îi mai duceam câte o farfurie de mâncare și îi mai făceam câte un foc ca să se încălzească. Și într-una din duminici – dar, înainte de duminică, sâmbăta i-am dus o farfurie cu mâncare și am vorbit cu dânsul și i-am spus că i-o pun pe sobă, să se scoale să mănânce, mă rog, și am plecat. Și duminică eu trebuia să plec în filie, pentru că am parohie și filie și după ce m-am întors din filie, îmi spune soția: Să te duci să-i citești niște rugăciuni vecinului nostru, că nu se simte bine și e mai rău ș.a.m.d. Și când am intrat înăuntru, farfuria cu mâncare era tot acolo, deci, nu se atinsese de ea, și i-am citit niște rugăciuni, care se citesc oamenilor bolnavi, poate, în partea aceasta finală. Și am ieșit pe ușă afară și în momentul în care am ieșit eu, a intrat o altă rudenie de-a lui, dintr-o altă localitate. Și când a ajuns lângă el a văzut că deja nu mai sufla. A venit repede afară și zice: Părinte, părinte, a murit, nu mai e. Deci, eu am zis că a fost așa o legătură de comuniune și de iubire, că m-a așteptat până când am venit eu înapoi din filie ca să îi citesc aceste rugăciuni. Și am simțit oarecum ca o lucrare a lui Dumnezeu și o eliberare a lui, bineînțeles, din starea în care se găsea și o minune pentru ochii mei și nu numai și pentru toți cei care au fost prezenți acolo.
În finalul discuției noastre, vă rog să spuneți câteva îndemnuri pentru tinerii de astăzi, tinerii României de astăzi. Cum simțiți? Pentru că o bună bucată de vreme, știu că ați fost la Facultatea de Teologie din Cluj-Napoca, duhovnic al tinerilor.
Da, e adevărat. Am fost o perioadă de 18 ani, duhovnic la Facultatea de Teologie și am avut tineri nu doar de la Facultatea de Teologie, care veneau la mine și se mărturiseau, ci și de la alte facultăți și, de multe ori, am rămas impresionat de felul cum își mărturiseau unii dintre ei, păcatele înaintea lui Dumnezeu, de dorința aceea de eliberare, dorința de împăcare cu Dumnezeu. A venit la mine un tânăr, la un moment dat. Terminase Științele economice, din câte îmi mai aduc aminte și plângea, pur și simplu plângea fiind sub epitrahil, acolo, și spunea: Părinte, sunt fericit! Și i-am spus: Bine, dar care este motivul? Pentru că m-a găsit și pe mine Dumnezeu! Și Îi mulțumesc din toată inima că m-a găsit! Eram pierdut, eram un om terminat și Dumnezeu a avut atâta iubire față de mine!
Deci, este un lucru extraordinar și sigur că asemenea situații întâlnești foarte mult în scaunul de mărturisire. Sunt foarte mulți tineri care își doresc din toată inima să Îl slujească pe Dumnezeu. Și mulți nu fac parte din Oastea Domnului, nu sunt ostași practicanți, să zicem, ai acestei lucrări și misiuni, dar sunt dornici de a-L urma și a-L sluji pe Dumnezeu și aceasta te bucură, te înalță spiritual, pentru că vin, de multe ori, din niște medii destul de departe de Dumnezeu, destul de străine de Dumnezeu și, totuși, își doresc atât de mult apropierea de Dumnezeu și slujirea lui Dumnezeu. Sigur că aceasta este o bucurie pentru preotul duhovnic. Este de dorit și ne dorim fiecare dintre noi ca tinerii noștri să se apropie și mai mult de Dumnezeu. Ne dorim din toată inima să-L cunoască pe Dumnezeu și, în mod special, să practice rugăciunea. Să ajungă să cunoască ce este Dumnezeu și aici să înceapă sau de aici să plece, de la rugăciune.
Este un lucru extraordinar pe care îl exprimă Fericitul Augustin și eu am fost foarte impresionat atunci când am citit în Confesiunile sale de starea aceasta când el spune în fața lui Dumnezeu: Doamne, eu nu am nimic. Dă-mi ce să-Ți ofer! Dă-mi cuvânt ca să-Ți pot oferi o rugăciune curată, să pornească din sufletul meu, să te pot cunoaște pe Tine!
Deci, pleacă de la rugăciune totul. Psalmistul David, spre exemplu, spune: Cheamă-Mă în ziua necazului tău (Psalmul 49:16) și am să te ascult. Te voi asculta și tu Mă vei binecuvânta. Deci, este partea lui Dumnezeu și vine partea omului după ajutorul și binecuvântarea lui Dumnezeu. Deci, de aici, pleacă pe urmă, cunoașterea lui Dumnezeu în profunzimea Lui, cunoașterea tainelor lui Dumnezeu. Pentru că aici vom descoperi pocăința, aici vom descoperi taina euharistiei, împlinirea noastră în Hristos euharistic, deci, toate pleacă de la rugăciune. Dar acolo, eu trebuie să mă deschid pentru rugăciune: Doamne, n-am nimic. Tu poți să-mi dăruiești totul, pentru că eu, la rândul meu să mă dăruiesc pe mine însumi și să-ți ofer totul!
Da, cred că acestea sunt câteva gânduri pe care le am cu privire la ceea ce aș dori să aibă tinerii noștri în atenția lor. Și iubindu-L pe Dumnezeu, de fapt, fiecare tânăr Îl poate căuta pe Dumnezeu, se poate apropia de El, poate să-L cunoască într-un mod de început, în rugăciune și pe urmă, descoperirea pe care i-o face Dumnezeu și lucrarea directă a lui Dumnezeu în sufletul și-n viața sa.
Vă mulțumim, părinte!
Și eu!
Doamne ajută!
Doamne ajută!
fr. Cristi Sauca
