Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „Se aseamănă Împărăţia lui Dumnezeu cu un grăunte de muştar pe care l-a luat un om şi l-a aruncat în grădina sa. El a crescut, s-a făcut copac mare şi păsările cerului şi-au făcut cuiburi în ramurile lui…” (Luca 13, 18-19).
La acest adevăr profetic din cuvintele Mântuitorului nostru preaiubit, gândim acum cu admiraţie şi recunoştinţă, când, după cincizeci de ani[1] de la semănarea grăuntelui de muştar al «Oastei Domnului» în grădina Bisericii Sale, noi, ca nişte păsări cereşti, ne desfătăm cu cântări şi bucurii, în cuiburile adunărilor duhovniceşti din ramurile acestui binecuvântat copac.
Binecuvântând Numele Sfânt al Domnului şi Mântuitorului nostru, pentru această minunată Lucrare a Lui, prin care ne-a dăruit şi nouă bucuria şi nădejdea mântuirii Sale, vrem acum, la popasul acestor cincizeci de ani, să ne oprim puţin şi să privim înapoi.
Acum, Lucrarea minunată a Oastei Domnului este un copac mare… Crengile puternice i se întind până la mari depărtări şi mii de cuiburi mari şi mici leagănă şi cresc mulţi pui duhovniceşti care cântă şi slăvesc Numele iubit şi scump al Tatălui şi Domnului nostru, din ramurile ei.
Dar multe dintre aceste suflete noi şi scumpe, care au ajuns să vadă lumina Soarelui-Hristos în căldura şi veselia sfântă a acestei Lucrări Cereşti – după cum am mai spus – nu-i cunosc istoria şi începutul ei. Sufletele mai noi ar dori fierbinte să ştie cât mai multe despre începuturile acestei Familii sfinte în care s-au născut. Să ştie cât mai multe despre înaintaşii lor, despre munca şi lupta lor, despre încercările şi bucuriile, despre înfrângerile şi biruinţele de până aici.
Din dorinţa de a asculta şi împlini această mare trebuinţă a celor prezenţi şi viitori, am început această lucrare în care, după puţinele noastre puteri şi slaba noastră pricepere, vrem să înfăţişăm cu sinceritate şi nepărtinire, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor, faptele, aşa cum le ştim şi cum le-am trăit.
Pe cele de dinainte de intrarea noastră în cursul lor le vom înfăţişa după cele auzite direct de la cei care le-au trăit. Ori din puţinele scrieri ce, din focul prin care am trecut, au mai rămas de atunci. Iar cele de după, le vom descrie după cum le-am văzut şi auzit noi înşine.
Dacă totuşi se va fi strecurat vreo greşeală de nume sau de date, rugăm să se ţină seama de toate încercările prin care am trecut, când ni s-au pierdut toate însemnările scrise, rămânându-ne singură memoria, care, şi ea, după atâtea vremuri şi frământări, nu-i de mirare că ne-a slăbit. Până când Domnul Duhul Sfânt va face să vină acel suflet înzestrat, prin care se va scrie istoria completă şi vrednică a acestei Lucrări semănate şi crescute de El, încercarea aceasta credem că va ţine locul unui îndrumător modest, pregătind venirea aceleia.
Şi acum să ne întoarcem, dar, spre începutul grăuntelui de muştar. Dar, mai înainte, încă nişte gânduri de neapărată trebuinţă pentru mai buna înţelegere.
Orice lucrare din lumea asta se desfăşoară pe două planuri: unul spiritual, iar celălalt material. Unul, nevăzut, cu care începe chemarea prin voia lui Dumnezeu, şi celălalt, văzut, care începe cu omul rânduit de Dumnezeu pentru aceasta.
Aşa a început lucrarea lui Adam, aşa a lui Avraam, aşa a lui Moise.
Începutul nevăzut este în cer, încolţit în gândurile minunate şi iubitoare ale lui Dumnezeu, cu un scop, cu o întindere şi cu o durată pe care numai Dumnezeu Care a conceput-o le cunoaşte.
Iar începutul văzut este într-un timp şi într-o trebuinţă. Încolţit în vreo conştiinţă. Şi determinat de nişte stări şi împrejurări, de nişte datorii şi de nişte răspunderi care cer această lucrare şi o poruncesc, cu o tărie de nebiruit.
Împrejurările creează datoria. Datoria creează nevoia. Nevoia alege Omul, şi Timpul, şi Felul lucrării.
Tot ceea ce se vede însă este numai haina în care sunt îmbrăcate aici hotărârile lui Dumnezeu, luate mai dinainte în Cer, sau hotărârile oamenilor luate pe pământ.
Toate întâmplările văzute sunt numai felul fericit sub care se împlinesc hotărârile mântuitoare ale lui Dumnezeu prin oamenii ascultători de El.
Sau felul nefericit prin care oamenii neascultători umblă să zădărnicească acele hotărâri mântuitoare, împinşi de îndemnul duhului satanic, potrivnic lui Dumnezeu.
În toată desfăşurarea tuturor întâmplărilor istoriei este deci numai înfruntarea celor două puteri: puterea Binelui care doreşte şi lucrează numai spre fericirea creaţiunii şi creaturilor lui Dumnezeu prin Iisus Hristos Domnul,
şi puterea Răului care luptă împotriva acestui scop şi doreşte numai nefericirea lumii prin păcat.
Oamenii, buni sau răi, sunt numai uneltele văzute de care se folosesc aceste două puteri nevăzute.
Adevăratul Început al Evangheliei este acela de la Ioan cap. 1, vers. 1. Acest Început izvorăşte din Iisus – Cuvântul lui Dumnezeu, care era mai înainte de orice început. Din El şi cu El, Care era în Tatăl, cu Tatăl şi ca Tatăl, au început toate. Cu El continuă toate.
Şi cu El vor sfârşi toate.
Acesta este adevăratul Început. Căci El este în Cer şi din Cer. În Veşnicie şi din ea.
Şi numai după acel început, de la Ioan 1, 1, vine începutul de la Matei 1, 1, apărând undeva în Timp, pe parcursul îngust al vieţii unui popor şi al unui loc. Potrivit măsurii în care îl putem înţelege şi primi noi.
Nemărginitul lua astfel forma mărginitului, după măsura cuprinderii noastre. Precum, pentru înţelegerea unui copil, îi arătăm desenat un cerculeţ cu câteva linioare şi îi zicem: „Iată, acesta este soarele”.
Dar, o, cât de mult este de la soarele-cerculeţ, sub care îl priveşte copilaşul şi până la soarele adevărat!
Suntem înconjuraţi de taine, dar pricepem nespus de puţin din tot ce ne înconjoară. Nu putem pătrunde nici în cele ce le vedem decât atât de puţin; şi atunci cât, oare, mai avem de pătruns în cele ce nu le vedem! De aceea, cel mai însemnat lucru în cercetarea tuturor lucrurilor este buna-credinţă. Fără ea nu se poate nici afla, nici păstra nimic din Adevăr.
Cu această bună-credinţă dorim să ne apropiem de începutul văzut al Lucrării văzute, făcute de Oastea Domnului. Şi cu această bună-credinţă dorim să îndreptăm gândurile cititorului spre partea nevăzută a acestei Lucrări, ce se va desfăşura paralel cu cele văzute. Şi prin ele.
Fiindcă, numai luând seama la aceasta, vom putea desprinde adevăratul înţeles al întâmplărilor care s-au petrecut sub ochii noştri şi pe care noi le-am trăit atât de zguduitor şi de real.
Toate cele ce vor urma deci sunt numai mărturia făcută de cugetul curat al unuia dintre cei care, prin tainica orânduire a Voii nepătrunse a lui Dumnezeu, a ajuns de la cea mai îndepărtată margine a acestor lucruri, în chiar mijlocul lor.
Încă o dată: nu sunt un istoric! Am mai spus-o! Nu sunt nici măcar un scriitor, în înţelesul pe care oamenii îl dau, obişnuit, acestor noţiuni. Dar în lucrarea Harului lui Dumnezeu lucrurile nu se întâmplă după felul obişnuit al celor ce se petrec pe plan lumesc. Dumnezeu a binevoit să-Şi aleagă pe cei de care a vrut să Se folosească în Evanghelia Sa, după cu totul alte criterii decât lumea. Dar, chiar omeneşte vorbind, pentru a depune o mărturie adevărată nu este nevoie decât de adevăr… Nu este nevoie decât să iubeşti adevărul şi să vrei să-l slujeşti cu un cuget curat. Să-l cauţi şi să-l mărturiseşti cu o minte călăuzită numai de buna-credinţă.
De aceste lucruri, pentru care ne rugăm neîncetat şi pe care le dorim mai presus de orice, vom căuta să fim călăuziţi, cuvânt cu cuvânt, în toată mărturia noastră.
Ştim că tot ce facem şi spunem este văzut şi judecat de Dumnezeu, Căruia avem a-I da seamă în curând, fiecare dintre noi, de tot ce am făcut, de tot ce am spus, de tot ce am scris, de tot ce am gândit. De aceea, mărturia noastră este adevărată, iar tu, drag suflet cititor, poţi s-o crezi!
Şi, acum, să începem.
Era în zilele de după primul mare război, început în 1914 şi terminat, de peste tot, abia prin 1919. Zic, terminat, în înţelesul că au încetat tunurile şi puştile, dar continuând puternic, încă multă vreme, prin urmările grozave ale relelor pe care le-a stârnit.
Când apele adânci se tulbură, ele se liniştesc foarte greu şi au nevoie de timp îndelungat spre a se aşeza deplin. Marile războaie răscolesc din afunduri tot ce este rău în oameni şi în lume, iar răstimpul scurt dintre ele nu mai dă voie să se limpezească şi să se aşeze bine nimic, de aceea, după fiecare, răul e tot mai mare. Fiecare război a adus un rău tot mai cumplit. Ultimul mare război ar putea aduce nimicirea totală a acestui pământ cu aceşti oameni.
Era deci după primul mare, îndelungat şi crâncen război. Atât peste popoarele învinse, cât şi peste cele învingătoare se abătuse potopul multor rele trupeşti şi sufleteşti.
Marile învrăjbiri dintre oameni, marile tulburări şi răsturnări ale ordinii şi lucrurilor dinainte, marile împrăştieri de oameni dintr-o parte în alta a lumii, marile despărţiri din familii aduseseră atâtea rele şi nimiciseră atâtea bune, încât orice minte sănătoasă privea viitorul cu cea mai mare teamă şi îngrijorare.
Desfrâul, alcoolismul, ura, lăcomia, vorbirea scârboasă şi neruşinată erau unele dintre păcatele ce se întindeau cel mai nimicitor, aducând cu ele valurile negre ale decăderii şi pieirii sufleteşti şi trupeşti, peste tot, în tot mai multe suflete şi familii.
Un alt mare rău, adus de noile aşezări de graniţe, era ura naţională şi şovinismul barbar, care făceau să se duşmănească şi să se lupte oamenii diferitelor limbi din chiar cuprinsul aceleiaşi ţări. Câte încăierări sângeroase, cu morţi şi răniţi, au îndurerat atunci fără nici un folos multă vreme şi multe popoare. Chiar şi poporul nostru.
La ura naţională se adăuga apoi ura politică. Poporul nostru – dezbinat într-o mulţime de partide politice, răsărite din ambiţiile şi din lăcomia unor oameni, care mai totdeauna erau nişte mincinoşi şi înşelători – se agita, se lupta şi se ruina într-o măsură înspăimântătoare.
Şi, ca şi cum toate acestea n-ar fi fost de-ajuns, a mai venit şi lupta confesională, lupta religioasă dintre diferitele culte în care era împărţit poporul, mai adăugându-se apoi şi altele noi la cele vechi.
În privinţa aceasta, între cele două Biserici româneşti din Ardeal, cea Ortodoxă şi cea Greco-catolică, neînţelegerile confesionale – care, înainte de război, când Ardealul era sub stăpânire ungurească, din motive naţionale, erau adormite – acum, după eliberare, începuseră să se trezească.
Din destul de paşnica lor „convieţuire” de dinainte de război, cele două comunităţi confesionale româneşti, se pomeniseră acum într-o necruţătoare luptă şi ură confesională. Săgeţile de foc se încrucişau, pline de ură, între Sibiu şi Blaj, cele două centre ale vieţii religioase din Ardeal, unul ortodox iar celălalt catolic. Vechea ură religioasă reizbucnise şi venea să adâncească tot mai mult dezbinarea dintre suflete. Curând s-a adăugat apoi schimbarea calendarului, cu modificarea datei sărbătorilor, creând încă o dezbinare religioasă, cea stilistă!
În învălmăşeala aceasta religioasă, urmările războiului au adus apoi valul noilor crezuri. Oameni veniţi din străinătate au adus sămânţa baptismului, adventismului, milenismului şi a altor crezuri, care, răspândindu-se, întregeau tabloul plin de amărăciune al tuturor dezbinărilor, certurilor şi vraiştii în care se aflau ţara noastră şi poporul nostru. Căci felul în care lucrau atunci aceste mişcări duhovniceşti era dur şi duşmănos. Binele pe care poate că îl făceau acestea unora era nimic pe lângă răul pe care îl făceau tuturor.
O dezorientare totală stăpânea pretutindeni între cei de jos.
Şi o zăpăceală nepăsătoare şi leneşă îi cuprinsese pe cei de sus. Harnice erau numai lăcomia, numai ura, numai păcatul.
Cârciumile erau din ce în ce tot mai multe şi tot mai pline.
Tribunalele pline, închisorile pline, cluburile politice pline. Speculanţii, cămătarii şi îmbogăţiţii din afacerile necinstite ale războiului mişunau pretutindeni.
La sate şi la marginile oraşelor, ţăranii şi muncitorii care purtaseră greul războiului îndelungat şi crâncen, abia întorşi de pe front sau din prizonierat, îşi aflaseră familiile ruinate sau nimicite. Tot ei, care trăseseră din greu la tunul războiului, trebuia să tragă acum la carul păcii, în care se suiseră toţi cei care se numeau „pătură conducătoare”, care se certau pe câştig nemuncit şi pe putere, fără nici o ruşine de lume, fără nici o frică de Dumnezeu şi fără nici o milă de bietul popor.
În tot acest tablou grozav se vedeau tot mai ameninţători vrăjmaşii din afară, care, încurajaţi de haosul dinăuntru, plănuiau sfâşierea ţării noastre, abia înjghebată între noile ei hotare mari, după atâtea secole de jertfă.
Cam aceasta era starea de lucruri din ţara şi din Biserica noastră, când Dumnezeu S-a îndurat să ne trimită Lucrarea Oastei. Când în grădina ţării şi a Bisericii noastre a fost aruncat grăuntele acesta de muştar ceresc.
…Unele minţi treze din Biserica ardeleană, văzând, îngrozite, haosul existent şi gândindu-se cu groază la prăpădul ce putea urma, au început să se frământe în căutarea şi găsirea unor măsuri de oprire a răului şi de îndreptare a lucrurilor, şi glasuri îngrozite au început să strige tot mai alarmant:
– Ce facem? Unde mergem? Unde vom ajunge?
– Înapoi la Hristos!
Era prin 1921.
La conducerea Mitropoliei din Sibiu se afla de curând instalat un tânăr bărbat care părea însufleţit de gânduri mari şi iniţiative frumoase. Fost profesor la Academia Teologică din Sibiu, [cărturar crescut în şcolile Occidentului], văzând noile orientări ale lumii, el venea cu vederi largi şi dorinţe mari, pe măsura noilor trebuinţe cerute de noua situaţie şi de noile vremuri. Era mitropolitul Nicolae Bălan.
Încă de pe vremea când era profesor la „Teologie”, influenţat de tot ce cunoştea înnoitor şi frumos la alte popoare, el se dovedise însufleţit de gânduri mari şi de idei înaintate pentru ridicarea nivelului moral şi duhovnicesc al poporului, printr-o lucrare mai vie şi mai puternică, evanghelică, în Biserică şi în viaţa preoţimii. Toate ostenelile sale erau să scoată din şcoala teologică preoţi cât mai însufleţiţi şi mai plini de zel pentru evanghelizarea poporului. Prin activitatea lor şi mai ales prin viaţa lor, prin exemplul trăirii lor, în mijlocul acelora pe care îi păstoreau.
Cu astfel de gânduri, îndată după instalarea sa ca îndrumător al întregii Biserici Ortodoxe din Ardeal, mitropolitul Bălan şi-a dat şi mai bine seama de întinderea răului şi de graba şi însemnătatea măsurilor noi ce trebuiau luate. Căci, pe lângă primejdia dinăuntru, apărea tot mai ameninţătoare primejdia din afară, a acelora care pândeau dezbinarea ţării şi lucrau cu tot felul de mijloace pentru ruperea unirii noastre şi fărâmiţarea ţării, din nou. Astfel că, pe lângă refacerea morală, se cerea grabnic luptat din toate puterile, pentru sudarea sufletească a tuturor. Pentru salvarea nu numai a sufletelor, dar şi a hotarelor ţării.
Ca unul care îşi dădea atunci bine seama de aceste lucruri, mitropolitul Bălan, simţindu-şi marea răspundere pe care o avea din locul unde se afla, căuta să se înconjoare de colaboratori buni, de oameni de iniţiativă şi suflet, cu care să poată porni cu toată hotărârea la muncă şi luptă, pentru stăvilirea răului şi îndreptarea lucrurilor.
După o serie de lungi consfătuiri, s-a ajuns la adoptarea unui plan de măsuri, printre care în primul loc era iniţierea unor acţiuni cultural-religioase, ceva mai adânci şi mai puternice decât cele cunoscute mai înainte prin Asociaţia «Astra» din Ardeal.
S-au luat hotărâri să se înfiinţeze asociaţii cultural-religioase pentru tineret, pentru femei, pentru intelectuali…
Să se insufle o nouă viaţă vechii asociaţii «Astra».
Să se tipărească şi răspândească mereu mai multe cărţi şi publicaţii moral-religioase.
Să se înfiinţeze cămine, biblioteci, să se organizeze şezători şi conferinţe, toate cu scop moral-educativ şi cultural-patriotic…
S-au împărţit, pentru munca asta, funcţii, roluri, însărcinări…
Dar, în cadrul tuturor acestor măsuri, cel mai grabnic se impunea nevoia unei gazete purtătoare a acestor gânduri şi îndrumări în pătura cea mai largă a poporului, în lumea satelor româneşti, care alcătuia grosul populaţiei ţării. De acolo, de la sat, a pornit totdeauna ceea ce a fost sănătos şi cutezător în istoria noastră. Şi de acolo trebuie să pornească şi acum înnoirea şi înălţarea spre lumină şi mântuire.
Dar pentru orice acţiune îţi trebuie mai întâi un om.
Cu cât acţiunea este mai însemnată, cu atât omul trebuie să fie mai potrivit pentru ea, mai corespunzător ei.
Şi Dumnezeu, Care veghează necurmat asupra planurilor Sale spre a le aduce la îndeplinire, intervine totdeauna la timpul potrivit, săvârşind minunea Sa, ca şi cum totul ar fi firesc, normal, obişnuit. Ca şi cum omul ar fi acela care face şi care alege, nu Dumnezeu.
El, Dumnezeu, a făcut ca gândurile mitropolitului Bălan, când a fost vorba despre gazetă şi acţiune, să se îndrepte şi să se oprească asupra unuia dintre cei mai buni studenţi ai săi de la Academia Teologică a Sibiului, şi care era acum preot şi scriitor tânăr pe undeva prin satele Munţilor Apuseni.
Peste faţa şi peste viaţa acelui student al său, fostul profesor văzuse atunci Semnul cel rar şi sfânt al Harului divin.
Un simţământ tainic şi puternic îl apropiase de acest tânăr puţin la trup dar uriaş la suflet. Şi o adâncă legătură duhovnicească i-l apropiase cu deosebire dintre toţi studenţii săi pe tânărul acesta.
Ca o revelaţie cerească i-a venit gândul şi îndemnul: Singur acest suflet ar putea fi în stare să facă munca aceasta aşa de fierbinte şi de mare cum se cere să fie făcută printr-o gazetă înnoitoare.
Pentru salvarea din prăbuşirea spre care mergem grabnic, trebuie neapărat o jertfă.
Şi jertfa aceasta nu poate fi decât el.
Îl va chema deci aici la Sibiu, neîntârziat!
Aşa împlinesc oamenii planurile lui Dumnezeu, pe care nu le pricep şi nu le doresc, crezând că şi le pun la cale pe ale lor.
Slăvit să fie Domnul!
[1] Se face referire la anul 1973, când autorul redacta acest volum şi când se împlineau 50 de ani de la înfiinţarea Oastei Domnului.
Istoria unei jertfe / Traian Dorz. – Ed. a 2-a, rev. – Sibiu: Oastea Domnului, 2016, vol. 1