Cenușiu. Aceasta era culoarea neamului dupã ce marele rãzboi secerase totul în cale. Nicio razã de luminã nu se mai zãrea la orizont. Cenușiu și roșu aprins. Prea se îmbibase pãmântul de sânge. Țara era pustiitã de rãzboi. Era pustiit și sufletul românului. Oameni dragi și locuri sfinte au fost secerate în luptã. Familiile au fost destrãmate în fuga nebunã a morții, în setea ei de mãcel. Oriunde îți aruncai privirea, era durere. Și chiar dacã timpul trecuse pe aici, alinând rãnile încã sângerânde, n-a reușit sã stingã amãrãciunea și sã aprindã flacãra nãdejdii. Iar omul, zdrobit de tot, hoinãrea prin colțuri de lume, fãrã sã se mai regãseascã. Aruncat în patimi și-n noroi, nu mai cãuta frumosul, nu mai știa cine este. Pierduse chiar legãtura cu Creatorul sãu, cãutându-și alinul în alcool, într-o viațã stricatã, în înjurãturi și-n nepãsare. A uitat cã era creștin, și-a uitat rãdãcinile, a uitat de Dumnezeu. Dar Dumneze cel veșnic bun nu a uitat de el.
În pronia Lui, a trimis pe Duhul Sãu Cel Sfânt ca sã însuflețeascã condeiul Pãrintelui Iosif Trifa, ca, prin el, sã se facã mișcare de trezire sufleteascã în rândurile țãranilor simpli, în neamul nostru românesc. Și a suflat Vântul Cel Ceresc din toate pãrþile astfel cã întreagã țara se trezea la o nouã viațã în Hristos și în Bisericã. Așa a luat ființã Oastea Domnului, din Duhul Sfânt, spre dobândirea Duhului Sfânt. Și a nãscut spre Viațã pe mulți. Și nu doar cã L-a fãcut, omului, cunoscut pe Hristos care nu știa cã-L cautã, și nu doar cã a îmbisericit neamul românesc, ci l-a nãscut spre mai bine, spre culturã, spre iubire și spre conștientizare a stãrii sale pierdute. I-a pus Biblia în mânã, Carte ce a reprezentat abecedarul multora. I-a dat cuvânt pe înțeles și l-a apropiat prin muzicã de Dumnezeu, învãțându-l din cântãrile duioase ale Oastei. L-a scos din tumultul de pãcate și l-a îngenunchiat, prin iubire, la Crucea Celui care l-a iubit întâi. Astfel s-a fãcut trezirea sufleteascã a acestui neam care se socotea uitat de Dumnezeu.
Oastea Domnului a dãinuit și dãinuie, în timp, prin prezența Duhului Sfânt. Ea trezește si astãzi pe creștinii îmbãtați de apele cãlduțe ale comoditãții, ea trage și astãzi semnal de alarmã spre trezirea și pãrãsirea pãcatelor care ne „îndulcesc” – sau, mai bine spus, ne amãrãsc sufletul. Astãzi, se ridicã Oastea sã sune goarna a deșteptare, cã nu doar sudalma și înjurãtura sunt pãcate, ci și lenea, pornografia, drogurile și atâtea alte sfori pe care le trage vrãjmașul astãzi pentru îngenuncherea omului și mai ales a tinerilor. Oastea Domnului face și astãzi ceea ce fãcea și acum 101 ani: trimite pe om la învãþãtura Bisericii, la Sfinții Pãrinți, la cãrțile cu folos sufletesc. Trimite la Tainele Bisericii, vorbindu-i credinciosului de azi despre Dumnezeu, despre tãierea voii prin post, despre pocãințã și naștere din nou, despre paza gândurilor și fuga de risipire. Viața aceasta fiind un câmp de luptã, Oastea îndeamnã ostașul sã lupte, oferindu-i mediul prielnic pentru aceasta, în pãrtãșie, între frați. Și bine este de acei care ascultã glasul Duhului Sfânt și luptã. Bine este de acei care, citind în cãrțile înaintașilor, le urmeazã cuvântul. Dar rãu este de cei care rãmân nepãsãtori, nebãgând de seamã la pașii pe care Îi face Dumnezeu spre ei.
Sã ne ajute Domnul sã fim dintre aceia care iau aminte la glasul Lui și se silesc spre a-I sluji frumos, ca ostași adevãrați și urmași vrednici de Pãrinții noștri. Amin.
Sora Emilia AURICĂ
