„Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme. Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. (…) Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprâncenele, mustăţile, barba… peste toate au nins ani mulţi şi grei. Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori. «Cine trânti poarta? – Credeam că s-a umflat vântul… O, bată-vă norocul, cocoşeii moşului!» Un băietan şi o fetiţă roşii şi bucălaţi, sărutară mâinile lui „tatamoşu. (…) Băiatul încălecă pe un genunchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat din palme. Bunicul le cântă (…) Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului. – Partea asta e a mea. – Şi partea asta, a mea! – Mustaţa asta este a mea. – Şi asta, a mea! La barbă se încurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le: – Pe din două. Şi copiii o şi despicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi. (…) Pe bunic îl trecură lacrimile. (…) La obraji, cearta se aprinse mai tare. – Partea mea e mai frumoasă. – Ba a mea, că e mai albă! (…) – Ba a mea! – Ba a mea! Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei. Fata ţipă, sări de pe genunchiul bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului. Băiatul, cu lacrimile în ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinând, pe a ei” (Barbu Ştefănescu Delavrancea, „Bunicul”).
Mărturisesc faptul că am ales acest fragment de poveste întrucât nu am găsit o altă modalitate mai potrivită şi mai delicată pentru a încerca să ilustrez frământările şi tulburările cu care s-a confruntat Oastea pe tot parcursul existenţei sale. Cred că, pentru a-şi putea redobândi „sfânta curăţie din vremea anilor dintâi” (Traian Dorz), Oastea are nevoie, asemenea tuturor oamenilor, şi de minunatele poveşti ale copilăriei.
Privind în Istoria Oastei Domnului, cred că una din cauzele tuturor disputelor şi dezbinărilor o constituie faptul că unii dintre ostaşi au văzut în înaintaşii lor mai mult nişte bunici, decât nişte părinţi duhovniceşti. Şi ceea ce e şi mai grav e că aceşti ostaşi făceau parte din nucleul celor mai apropiaţi şi intimi colaboratori ai înaintaşilor Oastei.
Trebuie să recunoaştem însă că această poveste ne ajută să conştientizăm că, de fapt, noi toţi, deşi Îi spunem lui Dumnezeu, Tată, în străfundul fiinţei noastre, dorim să avem în Cer nu atât un Tată, cât mai ales un bunic. Nepoţii ştiu de ce! Aceştia, întrucât simt că bunăvoinţa bunicilor depăşeşte mai întotdeauna bunăvoinţa părinţilor, se complac să creadă că Dumnezeu e de fapt un bunic, cu o bunăvoinţă senilă, căreia îi place să-i vadă pe tineri bucurându-se şi al cărei plan al universului este doar acela de a putea spune la capătul fiecărei zile. „Toată lumea s-a distrat pe cinste.” Ceea ce e îmbucurător însă e faptul că nepoţii cresc. Şi, pe măsură ce cresc, aceştia realizează că una e Bunătatea divină şi alta e bunătatea omenească. Realizează că Dumnezeu, Cel ce e Iubire, poate răbda şi poate ierta…, dar nu se poate împăca niciodată cu un lucru nedemn de a fi iubit. De aceea cred că primul pas pe care trebuie să-l facă Oastea în drumul ei spre centenar şi spre unitate e să se roage lui Dumnezeu să-i crească „nepoţii”. Să crească atât de mari încât să nu mai vadă în înaintaşii Oastei nişte bunici, ci nişte părinţi duhovniceşti. Doar atunci vor putea realiza că între comportamentul lor faţă de înaintaşii Oastei şi comportamentul nepoţilor din poveste faţă de bunicul lor, există asemănări atât de evidente şi atât de dureroase. Doar atunci vor înţelege că, de fapt, tot timpul n-au făcut altceva decât să-şi sărute înaintaşii pe un obraz şi să-i pălmuiască pe celălalt.
Aşadar, să nădăjduim că la aproape o sută de ani de viaţă, Oastea Domnului va putea scrie un alt final al poveştii lui Barbu Ştefănescu Delavrancea. Un final în care nepoţii nu-şi mai pălmuiesc bunicul, ci doar îl sărută amândoi, când pe un obraz, când pe altul.
Preot Gheorghe MANOLE
