Fratele Opriş Ioan din Batiz s-a născut în anul 1907, în satul Ighiel, judeţul Alba. Copil sărac la o familie modestă şi numeroasă, el a intrat de tânăr la stăpân, ajungând ucenic la un comerciant, câştigându-şi cu greu traiul zilnic în felul acesta.
Încă în această slujbă fiind, tânărul ucenic ajunge să citească foile Părintelui Iosif de la Sibiu şi astfel, prin 1927, cunoaşte Oastea Domnului. După ce s-a predat Domnului, el şi-a căutat refugiul sufletesc într-o mănăstire, hotărându‑se să se călugărească, pentru a-I putea sluji mai bine lui Dumnezeu. Aşa a îmbrăcat el haina călugăriei, stând doi ani în diferite mănăstiri – şi făcând din când în când misiuni din starea aceasta. Aşa a început el şi viaţa de misionar şi desfăcător de cărţi ale Oastei Domnului, mai întâi prin judeţul Alba, apoi în cercuri tot mai largi, prin mai multe judeţe. În felul acesta a ajuns şi până la Sibiu, unde Părintele Iosif l-a îndrăgit foarte mult şi l-a chemat să lucreze pe lângă el ca funcţionar la Librăria Oastei, însărcinat cu vânzarea cărţilor, cu evidenţa desfăcătorilor de foi şi cărţi – şi cu plecarea în misiunile din Sibiu şi din jur. În situaţia aceasta, fratele Ioan Opriş renunţă la viaţa de călugărie şi se ataşază definitiv de slujba Domnului. După un timp s-a hotărât să se căsătorească şi astfel s-a însoţit cu sora Sanda, un suflet devotat Domnului, care l-a înţeles şi l‑a ajutat nespus de mult pe fratele Opriş în tot lucrul său şi în suferinţele sale pentru Domnul.
După căsătoria lor, în anul 1934, s-au mutat pentru un timp la Simeria Veche, unde au închiriat o prăvălie sătească şi îşi câştigau pâinea zilnică din această meserie. După un alt timp s-au mutat, tot cu această ocupaţie, la Ighiu, căci familia începuse să li se înmulţească.
În ultimul an al Părintelui Iosif s-au mutat din nou la Sibiu, unde fratele Opriş începuse iarăşi să facă vechea şi frumoasa lui slujbă pentru Domnul la Librăria Oastei Domnului, împreună cu fraţii tinereţii sale: fratele Marini, sora Tili, fraţii Titus, Popovici, Vonica şi Dorz, la care se adăugase acum, tot ca lucrător la administraţie, şi fratele Ioan Fulea. În timpul din urmă, al grelelor suferinţe ale Părintelui Iosif, fratele Opriş împreună cu fratele Popovici au fost ca doi îngeri îngrijitori ai părintelui. Având mâinile mai pricepute, ei purtau grija pansării rănilor nevindecate ale ultimelor operaţii. Cu o dragoste şi cu un devotament neobosit, aceşti doi fraţi au făcut această slujbă pentru Părintele Iosif până la sfârşit. Domnul Iisus, din dragostea Căruia au făcut ei cu toată răbdarea şi grija această grea slujbă pentru martirul Său, să le răsplătească în veşnicie, spunându-le: „Când aţi făcut aceasta unuia dintre cei mai aleşi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut…”
După sfârşitul pământesc al Părintelui Iosif şi după împrăştierea Centrului Oastei Domnului din Sibiu, a plecat de acolo şi familia fratelui Opriş, stabilindu-se în apropiere de Hunedoara, unde fratele şi sora şi-au luat serviciu în diferite părţi. Între timp, familia li s-a înmulţit, devenind din ce în ce mai grea. În afară de aceasta, începând vremea prigonirilor pentru credinţă, fratele Opriş a fost luat în câteva rânduri şi el, dat în judecată şi închis pentru activitatea lui misionară în Oastea Domnului.
Deseori a fost amendat, purtat pe la autorităţi, ameninţat şi dus din post în post, pe jos. Odată era închis împreună cu fratele Voina Ioan de la Sebeş într-o închisoare din Alba Iulia, fiind păziţi acolo de un alt frate al lor de misiune, Şerdean Ion din Limba, care, pe acea vreme, încă era în Poliţie. Era o situaţie ciudată când doi erau închişi, iar al treilea îi păzea, după ce toţi trei fuseseră cu o zi înainte în aceeaşi misiune pentru Domnul. În anii frământărilor începute din 1935, fratele Opriş a rămas statornic în dragostea şi ataşamentul său faţă de Părintele Iosif şi Cauza Oastei Domnului. Începând din 1932, el a scris şi la foile Oastei mici articolaşe, întâmplări duhovniceşti, poezii şi rapoarte frăţeşti, totdeauna cu mult talent şi originalitate. Dar mai ales vorbirile lui, de-a lungul întregii sale activităţi misionare în cadrul Oastei Domnului, erau ascultate cu multă dragoste şi deosebită plăcere, fiindcă tot ce spunea el era presărat cu multe pilde, cu istorioare, cu exemple reale şi practice din viaţa lui cu Domnul Iisus.
Când, cu ajutorul Domnului, şi-a putut avea şi el o locuinţă a sa, s-a stabilit definitiv cu familia la Batiz – satul fratelui Popa Petru – cu care apoi a colaborat împreună zeci de ani în lucrul Domnului, ajutându-se şi completându-se unul cu celălalt.
În anii primelor încercări mai grele, din 1952, a fost luat şi el şi dus împreună cu fratele Cornel Rusu şi fratele Traian Dorz la Deva, de unde apoi au fost duşi, cu cătuşe la mâini, până la Bucureşti, în lagărul Ghencea. A stat în lagăr luni de zile, după care a fost dus în diferite colonii de muncă doi ani.
După eliberare a lucrat din nou stăruitor pentru Domnul, din 1954 până în 1959, când a fost arestat din nou şi inclus în lotul de la Cluj al conducătorilor pe ţară ai Oastei Domnului. Anchetat şi judecat împreună cu ei, a fost condamnat la 5 ani închisoare şi internat la Gherla.
După eliberarea din închisoare, el a continuat tot atât de zelos şi de harnic să lucreze pentru Domnul, alergând neobosit împreună când cu unii, când cu alţii în drumurile sale misionare printre fraţi şi pe la adunări. A avut destule necazuri în familia sa cu unii dintre cei şapte copii ai săi. A avut parte şi de boli, şi de felurite necazuri, atât el, cât şi soţia lui, credincioasa noastră soră Sanda, dar prin toate, Domnul le-a dăruit răbdare, ajutor şi mângâiere, astfel că au trecut prin toate cu bine, reuşind să se menţină pe linia dreaptă şi sănătoasă a învăţăturii şi credinţei noastre dintâi.
Linia vieţii sale duhovniceşti, în mare, păstrându-se în ascultare de Domnul şi în colaborarea frăţească, viaţa fratelui Opriş poate constitui o pildă de statornicie, de râvnă neobosită şi de răbdare credincioasă în slujba Domnului şi spre slava Sa. Domnul Iisus să-i dăruiască o fericită parte împreună cu El şi cu toţi cei care au fost credincioşi şi statornici pe tot de-a lungul drumului vieţii lor până la sfârşit. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Traian Dorz, din Fericiţii noştri înaintaşi
