A încerca să vorbeşti ori să scrii despre marii oameni ai lui Dumnezeu care au trăit printre noi e o mare îndrăzneală. Pentru că trebuie să le fi văzut bine statura lor uriaşă, dincolo de trupul care, adesea, nu avea nimic care să atragă privirile (Isaia 53, 2). Şi să fi înţeles limpede graiul lor profund, care nu era doar sunete, ca al nostru.
Identificându-se cu Domnul, pe cât le-a fost cu putinţă, nici ei n-au fost recunoscuţi uşor de lumea în mijlocul căreia erau trimişi cu o solie sfântă. Neavând un mandat din partea autorităţii omeneşti, mai ales a celei religioase, mesajul şi persoana lor au fost primite cu prejudecăţi şi refuz… Singura lor pecete ce atrăgea atenţia semenilor era, pe lângă o viaţă curată şi smerită, îndrăzneala şi statornicia curajului lor gata să dea orice preţ pentru Ideia pe care o îmbrăţişaseră cu tot sufletul şi pentru totdeauna (Fapte 4, 8-13).
Fără să se exagereze cu nimic, un astfel de om a fost şi fratele Traian Dorz! Venirea lui pe lume fusese în decembrie 1914, tocmai în noaptea ce amintea de peregrinarea păstorilor pe câmpurile Betleemului, în căutarea Mântuitorului de curând născut… (Lc 2, 8-16). Casa din ţinutul Bihorului în care se năştea era în „satul fără nume”, cum îl va numi el mai târziu, până nu primise acea preafrumoasă denumire: «Livada Beiuşului» (Să fie, oare, numele cel nou al satului o primă intuiţie a faptului că aici au rodit unii dintre cei mai frumoşi pomi? Posibil!…).
Semnificativ a fost şi momentul „Cincizecimii” lui, pe fân. Dar nu într-o iesle, ci în podul şurii lor, în 8 iunie 1930, care tocmai coincidea cu Praznicul Pogorârii Duhului Sfânt… De la acea primă răscruce, fratele Traian Dorz părea că are de urmat două drumuri. Cel văzut era continuarea urcuşului său printr-o noapte adâncă, cu nor şi ploaie. Prin „iarnă” grea, cu sloi aproape la fiecare pas. Şi mai ales într-un permanent război, ce părea să n-aibă capăt… Drumul lui cel nevăzut de contemporani era însă unul sub umbrirea Praznicului ce-i fusese „naş de cununie”… Acesta avea să-l poarte mereu prin Ţinutul Fermecat, ascuns muritorilor de rând, de unde ne-a adus nouă „Cântări de Sus / cum n-a mai spus / cuvânt de om vreodată”…
A doua răscruce i-a fost întâlnirea cu Părintele Iosif Trifa, profetul vremilor noastre şi părintele Oastei Domnului, pe la sfârşitul lui 1934. Aceasta i-a fost la fel de hotărâtoare, precum cea de pe fânul din podul şurii… Poate că nu-i prea mult, afirmând că dintre toţi cei care l-au cunoscut pe Părintele Iosif, personal sau din scrieri, mai nici unul nu i-a înţeles atât de profund mesajul său unic, pe care l-a preluat întru totul: «Iisus Cel Răstignit». Despre El a scris cu slove înaripate, aduse din cea mai sfântă intimitate cu „Iisusul” său. Evanghelia Lui a vestit-o cu o înflăcărare şi putere cum, poate, nici unul dintre cei de atunci, ajungând să şi-o asume asemănător dumnezeiescului Pavel, numind-o «Evanghelia mea»… (Rom 2, 16; Gal 1, 11). Şi pe Acela L-a apărat cu toată puterea sa, până la cea din urmă răsuflare, prin toate valurile şi furtunile, înaintând neînfricat, precum corabia lui Noe, ocrotită de puterea lui Dumnezeu, până pe vârful muntelui său, debarcând în Acasa de Acolo într-o zi din cele mai lungi ale anului: 20 iunie 1989…
Îmi zicea odată: „…Când eram în suferinţe ce nu se pot imagina, venea câte un gând să mi spună că aş avea şi eu dreptul să mă dau puţin mai de-o-parte, ca alţii… Dar atunci îmi aminteam că în anii tinereţii scrisesem, poate fără să-mi dau seama de gravitatea lor, cuvintele: «…bucăţi de m-ar împarte, / pe drumuri să mă poarte, / tot nu mă vor desparte de Tine, nu, Iisus!…». Şi atunci conchideam: «Domnul nostru Preaiubit, noi rămânem una / orice-ar fi de suferit azi şi-ntotdeauna! / Fie apă, fie scrum, plece orişicine, / noi n-avem de-ales alt drum decât cel cu Tine…». Nicăieri în altă parte…” Şi aşa a şi fost!
Cine şi-ar putea imagina vreodată preţul întreg pe care a trebuit să-l dea pentru a rămâne credincios legământului său, nu doar prin cei 17 ani şi mai bine de „golgotă” continuă, ci prin toţi anii săi, înfruntând primejdii din partea „celor din neamul lui” şi „printre fraţii mincinoşi”!… (II Cor 11, 22-29). Sau cine şi-ar putea imagina preţul lucrărilor sale, atât de deosebite în lumea creştinismului nostru în ce priveşte puterea din ele, şi nu doar înţelepciunea!… Pe care le-a gândit nu ştim când. Şi le-a scris nu ştim cum, în scurta „libertate” de care s-a bucurat. Acea destăinuire: „…Încă sunt pe drum, alerg ne-ncetat spre ţintă, / timpu-i tot mai scurt, dar merg, somn să nu mă mintă. // Lucru-i tot mai mult, trudesc; nopţile-mi fac zile, / toate câte putrezesc lepădându-mi-le…, poate că spune mai mult decât orice comentariu despre felul cum îşi petrecea el timpul! Dar pentru cei mai mulţi dintre noi, care ne considerăm urmaşi, se potrivesc cum nu se poate mai bine versurile îndurerate: „…Din jertfa inimilor noastre ce neştiut s-au mistuit, / aţi strâns voi binecuvântarea şi-avântul inimii v-aţi strâns; / ce bine că nu ştiţi voi preţul ce-n locul vostru l-am plătit, / că, poate, n-aţi cânta nici unul, dac-aţi cunoaşte cât am plâns!” (subl. ns).
Cu câtă cutremurare ar trebui să privim la viaţa şi opera fratelui Traian, cei care suntem încă prea aproape de muntele adevăratei lui staturi duhovniceşti! Poeziile lui inegalabile sunt ceva mai mult decât nişte cântări frumoase cu care ne delectăm mai mult auzul, în ritm tot mai alert… Iar gândirea lui, „împrăştiată” prin zecile de volume, este mai profundă decât ni se pare că înţelegem noi. Chiar dacă ne închipuim că avem ceva mai multă cultură teologică decât „poetul-ţăran” cum a fost numit la un moment dat… Tuturor ne-ar face bine să cugetăm mai adânc la încheierea îndemnului pe care şi l-a aşezat ca un „moto” pe prima pagină a fiecărei cărţi: „…Nu lepădaţi nici o frântură din tot ce spun acum şi scriu, / că tot ce nu-nţelegeţi astăzi o să-nţelegeţi mai târziu!”
O, preaiubiţii mei «fraţi de mamă», cum el însuşi ne alinta, să poposim o clipă lângă această nouă piatră de hotar! Să ne facem timp să îngenunchem măcar o clipă, fie şi numai cu gândul, lângă crucea albă de sub streaşina bisericuţei din Mizieşul copilăriei lui, unde îşi aşteaptă învierea şi răsplătirea lui Hristos! Şi să ne silim să privim cu mai multă luare-aminte la felul cum şi-a încheiat el viaţa, pentru a-i urma credinţa. Spre a ne învrednici de aceeaşi mântuire (Evr 13, 7).
Slăvit să fie Domnul!
Petru GIURGI
4 Comments