Păcătosul vorbeşte din iad despre viaţa şi trecutul său

În evanghelia cu Lazăr cel sărac şi bogatul este un amă­nunt pe care cred că îl cunoaşteţi. Când se chinuia bogatul în văpaia de foc, l-a rugat pe Avraam, zicând: „Părinte Avraame, rogu-te, trimite pe Lazăr în casa tatălui meu, că mai am cinci fraţi; să le mărturisească lor, să nu vină şi ei în acest loc de muncă… Dacă va merge cineva din morţi la dânşii, se vor pocăi. Şi a zis Avra­am: „Au pe Moise şi pe prooroci; dacă nu-i ascultă pe ei, chiar de ar învia cineva din morţi, nu vor crede“ (L­c 16, 19-31).

Din acest amă­nunt a ieşit şi chipul de alături. Ion, omul cel păcătos, cu care ne-am ocupat în paginile trecute, se vede predicând din mijlocul chinurilor iadului, ca măcar alţii să se ferească de osânda în care a ajuns el. O, cum ar predica cei care au trăit şi au murit în fărădelegi, dacă ar putea face acest lucru! Ah, cum ar ieşi din iad şi ar alerga la părinţii, la nea­murile şi la iubiţii lor, strigân­du‑le: „Lăsaţi-vă de fărădelegi, căci vă aşteaptă o osân­dă înfricoşată care pe noi ne-a ajuns!”

O, ce predică înfricoşată ne-ar putea spune un necredin­cios ajuns în chinurile iadului! Să-l ascultăm pe

Ion, cel din chipul de mai sus. Dacă ar putea, acest Ion ne-ar grăi astfel:

„Oameni buni, care trăiţi încă pe pământ, ascultaţi cu­vântul meu! Fost-am şi eu odată în viaţă ca voi. Însă, vai, n‑am ştiut preţui această viaţă. Am cheltuit‑o în păcate, în ticăloşie trupească şi sufletească. Apucasem şi eu odată pe calea cea bună, petreceam în rugăciuni şi ascultare de Dum­nezeu. Dar diavolul m-a pândit cu ispitele şi înşelăciunile lui. Diavolul m-a atras în patima beţiei, şi eu, nebunul, m-am lăsat târât în pieire.

M-am cufundat pe urmă cu totul în păcate şi fărădelegi, în ticăloşie trupească şi sufletească. Şi acum mă chinuiesc aici în văpaia aceasta împreună cu alţii, care au trăit tot ca mine. Şi mai mult decât văpaia cea nestinsă mă chinuie mus­trarea sufletească pentru că mi-am cheltuit viaţa în zadar… Că am trăit în orbie şi nebunie sufletească. Azi mi se pare un vis urât toată viaţa mea de pe pământ. Un vis groaznic… Ce bine ar fi dacă n-aş fi trăit acest vis, dar el este trăit şi sfârşit!

O, iubiţii mei, dacă aş putea eu să-mi încep din nou viaţa!… Dacă ar fi să mai trăiesc o viaţă, aş trăi altfel. Toată viaţa mea aş folosi-o ca să pot dobândi darurile mântuirii su­fleteşti… Tot timpul vieţii mele l‑aş petrece cu Domnul în rugăciune şi ascultare de El şi de poruncile Lui… Dar acum e prea târziu, e prea târziu…

Râul vieţii mele a curs şi nu se mai întoarce înapoi. Eu nu mai pot face nimic pentru mine. Nicăieri ca aici în adâncul iadului n-au atâta fior şi înţeles cuvintele Domnului Hristos: «Lucraţi până este ziuă, că vine noaptea, când nimeni nu mai poate lucra» (Ioan 9, 4). Pentru noi care suntem aici a so­sit noaptea… Noaptea cea fioroasă şi veşnică în care nu mai putem lucra nimic pentru mântuirea noastră. Eu nu mai pot face nimic pentru mine. Singurul lucru pe care-l pot face este acesta: să strig de aici cu toată puterea, ca să nu trăiţi şi voi cum am trăit eu.

O, dragii mei, care sunteţi încă în viaţă şi mai aveţi timp, îndreptaţi-vă! Îndreptaţi-vă viaţa numaidecât!… Primiţi îndată darurile mântuirii sufleteşti… Primiti-L îndată pe Domnul şi Jertfa Lui cea Sfântă; începeţi o viaţă nouă cu El! Primiţi darurile mântuirii sufleteşti până este «ziuă», până sun­teţi în viaţă, căci vine «noaptea»“ – vine moartea – şi nu veţi mai putea lucra nimic pentru sufletul vostru!

De aici, din adâncul iadului, mi se vede viaţa ca o clipă cu care omul poate câştiga fericire veşnică sau osândă veş­nică… Eu, nebunul, am ales osânda veşnică. Să nu faceţi şi voi aşa. Folosiţi această clipă a vieţii ca un dar de la Dum­nezeu, ca să câştigaţi cu ea fericirea vieţii veşnice…

O, cum n-am eu putere să mai ies o dată în lume de aici din adâncul iadului, ca să spun tuturor necredincioşilor şi pă­cătoşilor ce osândă cumplită îi aşteaptă dincolo de mormânt!… Poate că mulţi s-ar îndrepta auzind mărturisirea mea.”

Aşa ar mărturisi Ion cel păcătos. O, ce predică fioroasă este aceasta! În ea este pusă durerea nemărginită a unui su­flet pierdut.

Acest Ion spune, pe urmă, în predica lui că, dacă ar putea învia din morţi ca să vină să predice în lume, poate atunci s-ar pocăi cei păcătoşi. La asta eu îi răspund prin cuvintele lui Avraam din Evanghelie, respectiv prin cuvintele Mântuitorului: „Chiar dacă ar şi învia cineva din morţi, cei păcătoşi nu vor crede“.

Cuvintele Mântuitorului sunt cuvinte adevărate. Hai să zicem că Ion, omul acesta păcătos, într-o bună zi, ar putea lua iar înfăţişarea pe care a avut-o şi, ieşind în lume, ar începe să spună că a sosit din iad. Oare ce s-ar întâmpla? L-ar crede cineva? Da, de unde! Lumea ar începe să-l râdă. Unii ar striga: „Iată un nebun… La casa de nebuni cu el!” Alţii ar zice: „Iată un şarlatan”. Alţii ar striga; „Iată un spion!”. Jandar­meria şi poliţia l‑ar înhăţa, să se justifice cine-i şi de unde vine… I-ar cere actele militare; şi ar înfunda repede temniţa.

Unii curioşi l-ar întreba: „Ce ai văzut prin iad, cine era pe acolo?” Păcătosul ar începe să spună că iadul e încărcat cu miniştri, deputaţi, slujbaşi, beţivi, desfrânaţi şi alţi păcătoşi din lumea de sus şi din lumea de jos.

La asta, toată „lumea cea bună“ s-ar scula în capul lui, spunând că a grăit calomnie la adresa lor. Ar cere pedepsi­rea „calomniatorului“. Celui venit din iad i s-ar astupa repede gura cu felurite vorbe, l-ar băga în temniţă şi lumea şi-ar vedea înainte de păcate şi fărădelegi.

Cu adevărat, cuvintele Mântuitorului sunt cuvinte adevărate: „Chiar dacă ar învia cineva din morţi, cei păcătoşi nu vor crede“.

Cum l-ar crede necredincioşii pe un biet om care ar învia din morţi, când ei nu vor să-L creadă pe Însuşi Dumnezeu şi pe Fiul lui Dumnezeu, Cel Care a înviat din morţi? Dumne­zeu a grăit neamului omenesc prin prooroci şi pe urmă L-a tri­mis pe Însuşi Fiul Său, Care a descoperit oamenilor toate ros­turile vieţii noastre şi toate planurile şi darurile mântuirii noastre sufleteşti. Dumnezeu S-a îngrijit ca această minunată descoperire să rămână şi în scris. Sfânta Scriptură este descope­rirea lui Dumnezeu, e marea descoperire cerească ce ne arată toate planurile şi darurile mântuirii noastre sufleteşti.

Păcătoşii aşteaptă şi azi minuni, dar o minune mai mare decât aceasta n-a fost şi nu va fi: Însuşi Fiul lui Dumnezeu a venit la noi, ne-a descoperit rosturile vieţii şi ne-a adus da­rurile mântuirii. „Dacă n-aş fi venit – a zis Iisus – şi nu le-aş fi grăit oamenilor, păcat nu ar avea, dar acum nici un răspuns n‑au pentru păcatul lor“ (In 15, 22).

O, ce viclean mare e diavolul! Cum ştie el a-i orbi pe cei slabi în credinţă, ca să nu vadă strălucind adevărul Evangheliei şi marele plan pe care l-a lăsat Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor noastre!

Nu cumva şi tu, cititorule, trăieşti în această orbie sufle­tească?

Rugăciune

Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, prin Jertfa Ta cea sfântă ne-ai deschis uşa mântuirii sufleteşti! Ajută-mă să pot intra şi eu pe ea „până este ziuă”, căci „vine noaptea”, vine moartea, şi atunci nu voi mai putea face nimic pentru mântuirea sufletului meu.

Duhule Sfinte, adu-mi neîncetat aminte că toate Scriptu­rile şi Evangheliile vorbesc despre uşi deschise pentru mântui­rea noastră sufletească! Toate Scripturile ne cheamă să in­trăm degrabă pe aceste uşi, căci ele se închid fără de veste şi cine n-a intrat rămâne afară în moarte şi pieire sufletească. Adu-mi aminte de corabia lui Noe pe care a închis-o Dumne­zeu după ce chemase pe Noe: „Intră în corabie tu şi toată casa ta”. Adu-mi aminte de pilda celor cinci fecioare nebune din Evanghelie, cărora li s-a închis uşa pentru că adormiseră pe când a sosit mirele.

Duhule Sfinte! Strigă-mi neîncetat în urechi chemarea Domnului: „Intră în corabie tu şi toată casa ta”, căci vine potopul, vine moartea şi vei rămâne afară, în valurile pierzării sufleteşti. Trezeşte-mă, Duhule Sfinte, ca să n-adorm şi eu ca fecioarele cele nebune şi să rămân afară. Adu-mi aminte că plăcerile şi păcatele ţin o clipă, dar pedeapsa iadului, o veş­nicie. Adu-mi aminte neîncetat că trebuie să lucrez „până este ziuă”, căci „vine noaptea”, vine moartea, când nu voi mai pu­tea lucra nimic pentru mântuirea sufletului meu. Amin.

Pr. Iosif  Trifa – “Oglinda inimii omului” – Editura Oastea Domnului, Sibiu