Câtă vreme trăieşte în această lume, omul niciodată nu e mulţumit deplin. El doreşte o schimbare: fie a anotimpurilor, fie a lucrurilor ce‑l înconjoară. Aceasta e o dovadă limpede că, în lucrurile pieritoare şi schimbătoare ale lumii, noi nu aflăm nicicând mulţumire deplină. De aceea, omul caută ceea ce nu se schimbă, caută o stare în care să nu se ivească nimic ce i-ar fi potrivnic firii sale sau dorinţelor sale.
Dacă, în setea lui de linişte şi pace, omul Mă întâlneşte pe Mine, el nu se mai gândeşte la nici o schimbare, cum nu se gândeşte nimeni să se plângă de un prieten care-i împărtăşeşte toată iubirea lui curată şi statornică. Această prietenie desăvârşită o dorise el; pacea şi seninătatea ce izvorăsc din ea le căutase el atât de aprins.
El nici nu se mai gândeşte acum la vreo schimbare. Uneori omul se simte deodată abătut şi trist sau vesel, fără să ştie cum şi de ce. Această stare de bucurie sau de tristeţe vine din pătrunderea în inima omului a lumii sufletului, adică a raiului sau a iadului, a căror umbră se aşterne de multe ori asupra inimii omeneşti.
Omul, treptat, treptat, ajunge să stea în atingere statornică cu raiul sau cu iadul, adică cu aceste două înrâuriri; şi apoi el se contopeşte cu una dintre aceste două stări şi rămâne pentru totdeauna în ea, aşa după cum îl vor îndemna deprinderile lui bune sau rele.
Iată cum raiul sau iadul încep în viaţa unui om chiar aici pe pământ. După moarte, omul, părăsindu-şi trupul de lut, intră deplin în starea către care s-a simţit ademenit până trăia şi cu care s-a contopit în viaţa lui cea pământească.
Sunt oameni care pretind că dorinţa este izvorul tuturor suferinţelor. Prin urmare, să nu dorim nimic, nici chiar bucuria cerului, bucuria în Dumnezeu. Ei zic că mântuirea noastră îşi are obârşia în uciderea dorinţei. Ce mare nebunie este aceasta! Oare cum şi-ar putea omorî setea un om care moare de sete?
Setea, ca şi dorinţa, sunt din lumea aceasta. A omorî setea, a o nimici, în loc de a o potoli, înseamnă a nimici viaţa. Şi atunci, în loc să ne mântuim, pierim. Aşadar, după cum un om însetat cere apă ca să-şi astâmpere setea, tot aşa, în viaţa sufletească, sufletul însetat cere bucuria şi pacea adevărată.
Când sufletul Îl află pe Cel Care a pus în el aceste daruri nestinse, omul simte o plăcere mai mare decât însetatul care descoperă un izvor.
Pacea şi bucuria în Dumnezeu înseamnă raiul, cerul.
Sadhou Sundar Singh
La picioarele Stăpânului meu
