Efeseni 2, 14-22
„Căci El este pacea noastră…” (Efeseni 2, 14)
Nici un cuvânt nu este de o mai mare însemnătate pentru omenire decât cuvântul „Pace”. Astăzi când, la nivel mondial, forfota războiului stinge orice speranţă de pace între oameni, îndrăznesc să întreb: Iubim noi cu adevărat pacea?
Pacea este o stare de linişte, de bucurie, de echilibru în care omul se simte înţeles, iubit şi respectat, o stare care îi oferă omului speranţă şi bucurie. Din cauza neascultării, protopărinţii noştri au pierdut starea de pace deplină din Rai. S-a pierdut pacea pe cele două direcţii duhovniceşti: pe verticală – între om şi Dumnezeu; şi pe orizontală – între om şi om. Omul a pierdut pacea şi bucuria de a comunica direct cu Dumnezeu, dar şi bucuria comuniunii cu cei din jur. Din stăpân peste toate, omul a devenit el stăpânit. A devenit robit de propriile patimi trupeşti.
În Sfânta Scriptură, în cartea Facerea, capitolul 3, versetele 9 şi 10, se arată starea nefericită de după cădere a omului. La fel s-a întâmplat şi cu Cain, după uciderea fratelui său, Abel. (Facerea 4, 8-12).
Dacă, prin păcatul primilor oameni, Adam şi Eva, s-a rupt legătura păcii cu Tatăl cel Ceresc, prin Hristos se reface pentru totdeauna această legătură. Retrăim ceea ce am pierdut cu primul păcat, dar nu numai atât, ci şi legătura dintre noi, pacea dintre oameni. Păcatul a adus vrăjmăşia, iar Hristos a surpat-o o dată pentru totdeauna, dar cu o singură condiţie: să părăsim răul şi să rămânem strâns alipiţi de bine.
Prin Iisus Hristos, s-a redeschis uşa Împărăţiei Cereşti, care este o Uşă a păcii, a bucuriei şi a Vieţii veşnice. Dacă lipseşte astăzi pacea în lume, aceasta nu poate fi decât rezultatul depărtării omului de Hristos, de Adevăr şi de Iubire.
„Că, prin El, avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un Duh” (Efeseni 2, 1). Prin El, ajungem la Tatăl printr-un singur Duh, Duhul cel Sfânt, Mângâietorul, Duhul Adevărului, Vistierul Bunătăţilor şi Dătătorul de Viaţă, care pretutindenea este…
Cum putem vorbi de unitatea dintre noi atunci când nu avem acelaşi Duh, aceeaşi Credinţă? Avem explicat pe larg, în Epistola de la Galateni, capitolul 5, versetele de la 13 până la 18, cum trebuie să umblăm pentru a rămâne în acelaşi Duh unii cu alţii. Trupul este cel care se opune Duhului, căci se pune pe sine înaintea Duhului. Lupta aceasta dintre trup şi Duh a fost şi este războiul cel mai actual astăzi.
Între faptele trupului, din acelaşi capitol de la Galateni, se află şi dezbinarea, cu formele ei: dezbinarea credinţei, dezbinarea dintre popoare, dintre generaţii etc.; urmată de eresuri prin una din formele ei: rătăcirea de la credinţă. Noi nu putem avea o altă credinţă decât Credinţa dată o dată pentru totdeauna Apostolilor şi Proorocilor (cf. Efeseni cap. 2, 20). Numai pe această temelie putem zidi bine, numai aşa se poate ajunge la plinătatea credinţei noastre când, în capul întregii zidiri, este Iisus Hristos, Piatra Adevărului, care ţine întreaga zidire.
Dar să ne întoarcem la conjunctura vieţii actuale: trăim noi în acelaşi Duh unul cu altul? Urmărim interesele unui bun mers al vieţii noastre pe plan duhovnicesc? Dacă vom fi sinceri, vom înţelege că răspunsul este NU. Faptele trupului domnesc în lumea noastră efemeră, şi cu greu putem vorbi de pace, astăzi, când totul se rezumă la confort şi materie. „Pacea” – pe care mulţi afirmă că şi-o doresc – este de fapt o falsă pace, e o pace a iubirii de sine, şi nu pacea cea adevărată dată de iubirea aproapelui. Iubirea totdeauna leagă, şi neiubirea totdeauna dezbină!
Singura soluţie viabilă pentru a readuce pacea în lume a rămas: „Aflarea şi vestirea lui Iisus Hristos Cel Răstignit”. Mesaj atât de actual şi necesar astăzi, la aproape o sută de ani de la întemeierea Mişcării duhovniceşti a Oastei Domnului în sânul Bisericii noastre strămoşeşti, atât în ţara noastră, cât şi pe întreg mapamondul.
Închei cu întrebarea: L-am aflat noi cu adevărat pe Iisus Cel Răstignit? Dacă da, atunci cum trăim?…
Slăvit să fie Domnul!
Cristi MISTREAN
