Părintele, profesor universitar, Dr. I. Lupaş în aprecierea făcută predicelor mele «Spre Canaan» scrie despre subsemnatul că este un «talentat şi iscusit predicator». («Patria» Nr. 51, 1920). Această înaltă şi neaşteptată apreciere mă îndeamnă să mă opresc un moment, să mă întreb — şi să spun şi altora — cum am devenit eu predicator.
Aceia cari m’au cunoscut în liceu ştiu că nu eram o forţă în «studii» şi pe deasupra eram şi gângav. Nici în seminar n’am fost între «eminenţe». Abia am eşit cu «bine» şi porţile parohiei mele de clasa I abia le-am putut deschide cu rugări pela Mitropolie. (Aveam însă şi ţineam foarte mult la individualitatea mea, la feliul de a gândi, scrie şi vorbi).
Iată dar: din şcoli n’am eşit o forţă, un orator – făcut gata şi acum 10 ani când am întrat în ogorul meu pastoral eu însumi simţiam această constatare. In cele dintâi predici mă înecam recitându-le şi nu odată am pus gând rău să mă las de lucrul acesta, să las predica celora cari au «chemare» şi vrednicie de ea. Cu fiori însă mi-am dat seamă că lucrul acesta şi hotărârea aceasta ar însemnă un neiertat păcat, o crimă pastorală. Toate scripturile ar striga după mine că port un nume mincinos de «învăţăcel a lui Isus», care nu «învaţă» nimic.
Acum dar după 10 ani mă întreb cum am devenit predicator şi încă unul «iscusit şi talentat»?
Îmi dau seamă că n’am devenit, ci m’am făcut prin stăruinţa, munca, osteneala, însufleţirea mea pastorală de ani de zile.
Din feliul cum am învăţat eu a face predici şi a predica amintesc:
O predică nu să face la poruncă, nu să scrie oficios de după masa de scris, nici din «burtă> nu să spune, ci ea răsare din comoara, belşugul, din frământările minţii şi ale inimii. Şi ea nu răsare aşa dintr’odată gata ci să face prin muncă. In o predică, ca în o clădire, zi de zi să pun gândiri, idei din cap şi căldură, însu fleţire din inimă. Ea e deci produsul frământărilor su fleteşti, îmi aduc” aminte şi mă gândesc de câteori aceste frământări m’au sculat noaptea ca să le pun pe hârtie şi de câteori am suit cu el amvonul — fără auditor — pentruca să cerc, să probez cum le-aş putea coborî cu succes în sufletul păstoriţilor mei.
Tot astfel şi când foloseşte preotul predicele altora. El trebue mai întâi să le mediteze, să-şi însuşească su fleteşte ideile, căldura, însufleţirea din ele. Numai cu astfel de pregătiri Ie va putea coborî în sufletul, în mintea şi inima ascultătorilor. Dacă vreau pe alţii să-i însufleţesc, să-i aprind, mai întâi eu însumi trebue să simţesc «că s’a aprins inima mea» (ps. 72): vorba şi adevărul poetului latin «si vis me fiere» …
‘ Să înţelege, astfel de predici pregătite sufleteşte îşi au totdeauna efectul, succesul dorit, iar acest succes procură cea mai sfântă mulţămire sufletească, de cari poate avea şi simţi un preot-păstor în această lume.
*
Aceste reflexiuni — toate stăruinţele, ostenelele mele pastorale de 10 ani — îmi vin în minte când cetesc recenzia părintelui profesor I. Lupaş. Şi peste toate acestea îmi vin în gând vorbele apostolului Pavel: «toate le pot în Hristos care mă ajută».
De încheere voi spune, că acesta «toate le pot», nu este numai al, meu, sau numai al unora, ci el este, el poate, el trebue să fie al tuturora, cari lucrăm în ogorul lui Hristos.
Pr. Iosif Trifa
Anul XI. / Ianuarie—Martie 1921 / Nr. 1—3.
REVISTA TEOLOGICA
