din vorbirea fratelui Traian Dorz
la nunta de la Bogdăneşti – 16 august 1981
Doamne, alerg şi degeaba alerg şi mă ostenesc, pentru că ceea ce sper şi doresc să realizez nu pot fără partea Mariei. Dă-mi Tu partea Mariei!
Ori de câte ori facem acest lucru, noi suntem binecuvântaţi.
Să-I cerem lui Dumnezeu partea cea care rămâne veşnic. Să ne dăruiască Domnul lucrul care trebuie. Acest lucru este important: lucrul care trebuie tuturor ostenelilor noaste, pentru ca să se completeze fericit amândouă părţile; căci atunci întregul este binecuvântat, când ambele părţi contribuie în modul cel mai frumos la completarea lui.
Şi am vrut să spun câteva cuvinte – în grabă mare trebuie să le spunem, pentru că timpul plecării noastre la sfânta biserică pentru actul cununiei deja s‑a apropiat, poate că s-a şi cam depăşit – am vrut să ţinem seama de ceea ce se vede acum clar aici: noutatea nunţilor noastre, noutate pe care a adus-o în mijlocul poporului nostru şi în Biserica noastră Lucrarea Oastei Domnului. Dar nu numai cu privire la acest fel de a ne petrece nunţile noastre e aceasta noutate, ci şi cu privire la cumetriile noastre, la botezuri, la înmormântări şi la toate celelalte acte importante care se petrec în viaţa noastră a fiecăruia sau a familiei, sau a societăţii noastre.
Lucrarea Oastei Domnului a adus această noutate binecuvântată care pare noutate, dar, aşa cum am spus, ea este numai forma cea binecuvântată de Dumnezeu în care noi legăm prezentul nostru minunat de trecutul minunat al înaintaşilor noştri.
Aşa au petrecut părinţii noştri de la început sărbătorile lor: cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu Biblia, cu Evanghelia, cu cântarea religioasă.
Poporul nostru este un popor al cântării; folclorul nostru este plin de frumuseţea melodiilor şi a compunerilor minunate şi poetice. Nu se putea ca acest popor, înzestrat de Dumnezeu cu un dar aşa de minunat în ceea ce priveşte cântarea, să rămână fără cântarea religioasă, fără muzica religioasă. Şi această binecuvântare a venit tot din mijlocul poporului nostru, de acolo de la opincă, de la rădăcina poporului nostru, de unde au răsărit toate lucrurile frumoase şi nobile în viaţa acestui popor. De aici, de la pătura aceasta cu care înaintaşii noştri, marii noştri oameni sfinţi, s-au însoţit, cu care au pornit la luptă, cu care au pornit la muncă şi cu care au dus şi cântarea, şi bucuria, şi lacrimile împreună.
Poporul nostru a însoţit pe conducătorii noştri. Şi atâta vreme cât conducătorul a fost plin de binecuvântarea lui Dumnezeu şi a ştiut să adune în jurul lui poporul, ceea ce au realizat împreună a rămas nemuritor. Ştefan cel Mare n-a cucerit singur toate biruinţele pe care i le-a dat Dumnezeu. Cum n-a construit singur toate mănăstirile minunate care sunt şi astăzi o podoabă a istoriei noastre, a pământului nostru, a mândriei noastre naţionale; ci a fost ajutat în toate acestea de pătura cea mai largă, care a simţit cu acest conducător sfânt şi l-a însoţit. Pentru că ei l-au văzut stând în genunchi în faţa lor, l-au văzut cu lacrimi în faţa lor, l-au văzut ridicând spre ceruri mâinile rugătoare către Dumnezeu, Care l-a ascultat pentru că şi el, la rândul lui, n-a uitat recunoştinţa şi dragostea faţă de Dumnezeul părinţilor noştri.
Noi, chiar dacă n-am avea Biblie, chiar dacă n-am avea istoria poporului evreu descrisă în Biblie, avem cronicarii noştri, scriitorii noştri, istoria noastră, care ne vorbeşte tot aşa de minunat despre Dumnezeu cum ne vorbesc paginile Sfintelor Evanghelii. Dacă veţi citi „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, veţi vedea ce frumos scrie acest om, parcă citeşti Evanghelia. Dacă citeşti scrierile cronicarilor, vei citi parcă epistolele Sfinţilor Apostoli către fiii lor, îndemnurile către urmaşii lor, izvorâte din aceeaşi credinţă şi recunoştinţă faţă de acelaşi Dumnezeu Care ne-a dat şi nouă aceleaşi biruinţe cum a dat în vechime şi poporului Său.
Aşa de minunat se îmbină istoria noastră cu Biblia, încât ori de câte ori citim cu adevărat şi cu simţ adânc de pătrundere scrierile şi istoria noastră, ne pătrundem de scrierile Cuvântului lui Dumnezeu; şi asta arată felul minunat în care i-a izbăvit Dumnezeu pe ai Săi întotdeauna.
Noutatea aceasta, zic, este un dar al lui Dumnezeu trimis poporului nostru.
Celelalte lucrări evanghelice care se numesc într-un fel sau în altul, nu ştim de unde au venit şi nu ştim unde se duc. Pot fi şi aici, pot fi şi acolo, pot fi oriunde. Dar Lucrarea Oastei Domnului este profetul trimis de Dumnezeu poporului nostru şi credinţei noastre. Asta aici a venit, ştim de unde a venit, ştim cine ne-a adus-o, ştim cine ne-a învăţat, pentru că [aceştia] au trăit şi au murit ca nişte profeţi şi ca nişte sfinţi în mijlocul nostru.
Dacă îi respectăm şi îi preţuim, ne respectăm pe noi înşine.
În vechime, în istoria poporului evreu, au fost unii profeţi mari care au fost ascultaţi. Şi au fost alţi profeţi mari care n-au fost ascultaţi.
Moise a fost un profet mare care a fost ascultat de popor. Şi Dumnezeu a binecuvântat poporul care l-a ascultat pe Moise, prin libertatea şi biruinţele, şi bucuriile pe care i le-a dat lui.
Dar şi Ieremia a fost un profet mare, un profet ca şi Moise. Dar pe Ieremia, poporul nu l-a ascultat. Pe Ieremia l-au aruncat, l-au lepădat şi l-au lăsat singur în groapă.
Şi atunci poporul a trebuit să fie pedepsit, pentru că nu şi-a ascultat profetul trimis pentru vremea la care Dumnezeu îl sortise să se ducă. Şi nu i-a fost primit solia pe care Dumnezeu l-a trimis să o spună.
va urma
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 2
