Mărturisiri ale fratelui Gheorghiţă Simion (Slobozia)
(…) [Tatăl meu] nu m-a putut suferi toată vremea cât am stat în familie, împreună. Din „prăpăditule” şi „ticălosule”, nu mă scotea. „Cine mai e ca tine în sat, măi?” Nădăjduia să mă iau de pahar, să mă iau de ţigară, să mă iau de… cutare, cu cei de seama mea din sat. „Cine mai e ca tine în sat, măi?”
Într-o seară a fost un bal în sat şi… s-au bătut, s-au tăiat… A doua zi erau la postul de jandarmi, la Poliţie. Şi tata iar mă luase rost. Şi i-am zis:
– Tată, haide, arată-mi un băiat din sat care-ţi place cum trăieşte, să văd şi eu dacă mă pot purta ca el. Uite, cum e cutare, cum e cutare?… (Aceştia erau anchetaţi acuma la postul de jandarmi.)
– Păi, nu aşa, măi. Dar nici ca tine!
– Păi, tată, sunt numai două căi pe care pot să merg: ori rea, ori bună. Nu se poate altfel.
Şi de-atunci, pe urmă, i-am dat pace. A zis cât a vrut, dar nu i-am mai răspuns la nici o batjocură, la nimic. M-am supus la toate treburile care se cereau, până ce am ajuns la majorat şi m-am dus de-acasă.
În 1937 am ajuns la Tălmaciu, o comună învecinată cu Sibiul. Lucram acolo. Şi într-o dimineaţă (era toamna, prin septembrie), am ieşit la gară. Şi am auzit două femei vorbind: „Azi este adunare mare la Sibiu, că preotul Iosif Trifa se împacă cu mitropolitul”. Eu, cum aveam foaia (că eram abonat la «Isus Biruitorul», cunoşteam mersul treburilor), m-am gândit pe loc să vin şi eu. Am luat trenul, care era gata să intre în gară, şi am venit. Am căutat cât am căutat şi am găsit Aleea Filozofilor, numărul 18. Şi ce-mi văd ochii? Vreo şase, şapte sute de persoane erau adunate aici. Şi Părintele Iosif, mulţime de fraţi şi surori… Nu mai văzusem până atunci aşa [ceva]. În 1935 am făcut legământ. Şi apoi se înjghebase şi la noi aşa o adunare… patru, cinci într-un sat, patru, cinci într-alt sat. Şi mergeam din sat în sat, aşa: în duminica de azi într-un sat, pe urmă în celălalt, pe urmă în celălalt… Şi aşa ne desfăşuram viaţa. Am simţit aşa o mare bucurie… o dulceaţă cerească după ce am pus legământ. M-am simţit prins ca de-o mână cu care m-a prins cineva şi nu m-a mai lăsat. Nu pot spune că n-am avut şi scăderi şi abateri, şi căderi. Dar am simţit mâna asta care nu m‑a mai lăsat.
Apoi, după ce am venit la Sibiu şi am luat cunoştinţă cu adunarea asta mare, am simţit ceva şi n-am mai putut uita şi nu mai pot uita. De câte ori vin la Sibiu, mă uit peste aceste locuri pe unde am trecut atunci întâi, în ’37, în 12 septembrie. Nu pot să uit ce am văzut şi ce am simţit atunci în sufletul meu. M‑au impresionat două cuvântări ale Părintelui Iosif, din care am reţinut aproape tot ce a vorbit în ziua aceea. Între altele, a zis aşa:
„Duhul Sfânt a făcut Lucrarea Oastei Domnului în Biserică. Ea a crescut în Biserică, trăieşte în Biserică. Dacă va ieşi din Biserică, va fi orice altceva, numai Oastea Domnului nu va fi.” Astea, mie mi s-au întipărit aşa pe inimă, de nu le-am mai putut uita. Şi a adăugat după aceea:
„Mai curând sau mai târziu, vor fi două sau mai multe feluri de oşti. [Dar] Oastea Domnului va fi aceea care va păstra învăţătura dată ei de la început. Care va păstra până la sfârşit aşa, neschimbat, drumul pe care i l-a însemnat Duhul Sfânt ei”.
Şi apoi a trecut vremea… a trecut Părintele Iosif, în ’38, numai după şase luni… Am trecut şi eu, cu vârsta, şi am ajuns militar în Braşov. Şi după doi ani, în 1940, am vrut să merg şi eu la mormântul Părintelui Iosif. Am luat învoire de la armată şi am plecat. Am ajuns la cimitir, am căutat şi am găsit mormântul Părintelui Iosif. Nu era cum e acum. După doi ani, era numai aşa… un loc însemnat cu o cruce de lemn simplă, pe care scria: Iosif Trifa.
Nu era nimeni la mormânt. Am stat acolo cam o jumătate de ceas. Şi numai ce apare un grup de vreo douăsprezece sau paisprezece persoane. Şi, de cântat, nu mai ţin minte dacă s-a cântat vreo cântare. Dar am îngenuncheat cu toţii în jurul mormântului. A făcut cineva rugăciune. Dar ce m-a izbit pe mine aşa de dureros a fost faptul că am observat că nici unul, din câţi au fost, n-a ridicat mâna să-şi facă semnul sfintei Cruci. Nici la început, nici la sfârşit. Pe mine m-a izbit aşa o stare dureroasă şi am zis: „Doamne, ce se va alege de Lucrarea asta? Că, iată, numai doi ani au trecut de când era cu totul altfel, [departe] ca de la cer la pământ starea fraţilor, şi acuma cum arată!”. Era aşa ca şi cum fusese o primăvară în plin şi ar da peste ea un ger şi un îngheţ. Aşa parcă am simţit eu atunci starea Lucrării.
Şi apoi, cu inima strânsă, am plecat de la mormânt şi, în decursul vremii, am fost tot aşa zdrobit, tot timpul, cu întrebarea: „Ce se va alege de Lucrarea asta?”. Că a trecut printr-o mare răspântie. Numai bunul Dumnezeu a rânduit ca Lucrarea să se ridice iarăşi, să ajungă la starea în care era ea în vremea Părintelui Iosif, după ce a trecut Lucrarea prin focul încercărilor, prin temniţele care au urmat după aceea. Dar foarte mulţi au rămas orbi, şchiopi şi uscaţi.
În sfârşit, am rămas cu semnul întrebării, că aceasta a fost pentru mine o lovitură aşa de mare şi nu m-am mai putut redresa, [aşa încât] să mă simt pe un suport trainic, sigur, pe ce cale sunt, pe ce cale merg. Şi am început aşa, în starea mea prin care treceam atunci, să nu mai fac nici o deosebire. Mă întâlneam cu un baptist… era bun pentru mine. Mă întâlneam cu un adventist… tot aşa. Mă întâlneam cu unul de alt fel… tot aşa. Cu fraţi, surori, de-ai noştri, din Lucrare, tot aşa. N-am făcut deosebire. Şi, la un moment dat, s-a făcut în mintea mea un haos că nu mai ştiam acuma ce să mai aleg. Mi-aduc aminte de [versurile din] poezia fratelui Traian: „Căutând prea multe adevăruri, / nu mai găseşti cărarea lui”… Am trecut pe-aici.
Şi, pe urmă, am pus genunchii la pământ şi am zis: „Doamne, dacă exişti, arată-mi calea. Şi voi merge toată viaţa pe ea”. Am rămas… parcă şi acum mă cutremur când mă gândesc la starea prin care am trecut. Şi, pentru că am căutat cu inimă sinceră, Dumnezeu mi-a răspuns. Cineva din Braşov, o cunoştinţă, venise la Mănăstirea Sâmbăta. Acolo era un preot călugăr, părintele Arsenie Boca. Şi m-a îndemnat persoana aceasta – aşa, mai mult silit – să merg să văd, să merg până acolo. Şi, mai mult de silă şi mai mult pentru stăruinţa lor, am plecat într-o duminică. Era iarna, în 1943. Şi am ajuns. Dar cât de greu am ajuns acolo… că am vrut să mă întorc de vreo două ori de pe drum înapoi. Numai ruşinea de cei care m-au îndemnat a putut să mă mai facă să-mi continui drumul. Am ajuns, în sfârşit, când era slujba pe la jumătate, am intrat în mănăstire, în biserică, m-am aşezat şi eu într-un loc, acolo… Pe vremea aceea mănăstirea abia se înfiripase… şi nu erau perdele la altar, nu erau uşi împărăteşti, pentru că fusese în paragină mulţi, mulţi ani mănăstirea. Crescuseră mesteceni pe acoperişul ei. Dar acum au restaurat-o şi se făcea slujba în ea.
Stând la slujbă, am simţit ceva deosebit, ce n-am simţit nicăieri, în nici un loc, la slujba care se făcea în sfântul altar. În sfârşit, s-a terminat slujba, [părintele] a ieşit şi a ţinut predica din ziua aceea şi, aşa cum era obişnuit, acuma [urma] să miruie şi să dea anafora. Ieşise să facă lucrul acesta şi, cum eram eu departe ca de-aici în sobă, mă ţinteşte cu privirea preotul acesta şi-mi zice:
– Tu, mă, ăla! Tu, ăla de-acolo!
Eu întorc capul în spate, să văd cu cine are treabă, că până atunci nu mă văzuse, nu-l văzusem niciodată. Şi-mi zice:
– Tu! Tu, tu!
Atunci am luat aminte şi am înţeles că eu sunt persoana… Zice:
– Ce deosebire este între smerenie şi neputinţă?
Am rămas legat de întrebare. N-am putut răspunde un cuvânt. Mă întreabă a doua oară:
– Ştii tu ce deosebire este între smerenie şi neputinţă?
N-am putut răspunde nimic. Zice:
– Cum ţi-aş spune eu ţie ale tale, dar nu pot de lumea din biserică!
Când am auzit cuvintele acestea, m-am uitat în ochii lui. Avea nişte ochi ca de foc. Şi aş fi preferat să mă fi cufundat în fundul pământului, decât să stau în faţa lui. Dar, pe loc, îmi vine o curiozitate: ia să stau până la urmă, să văd ce‑mi spune. M-am miruit şi am trecut la locul unde eram înainte şi am stat parcă împins de o putere. Că am observat după aceea (că de nenumărate ori m‑am mai dus) că nu a mai ieşit niciodată lumea până nu ieşea el din biserică. Atunci, împinşi ca de o putere, au ieşit unul câte unul afară. Şi am rămas numai eu cu el şi încă un bărbat.
Şi, parcă aşa cum iei o găleată cu zoaie, cu murdărie şi o arunci, aşa mi-a aruncat în faţă tot ce a văzut înăuntrul fiinţei mele.
Şi apoi, când mi-am dat seama, am ieşit afară, m-am dus într-un loc dosnic şi m-am pus pe genunchi şi am făcut următoarea rugăciune: „Doamne, Tu, Care cunoşti adâncul fiinţei mele, Tu ştii cât de greu am ajuns până aici. Simt că Tu m-ai iubit atât de mult şi că Ţi-a fost milă de sufletul meu şi nu m-ai lăsat să pier. Ajută-mă şi ridică-mă, să nu mai plec de-aici aşa cum am venit”.
După ce am făcut această rugăciune (şi câte voi mai fi făcut), eram atât de îndurerat şi de zdrobit cum numai eu ştiu starea aceea… mi-e frică să mă mai gândesc la starea în care am petrecut atunci.
Şi, după ce am plecat acasă, m-a mai întors iar şi apoi iar, şi apoi iar… Şi [părintele] alegea la spovedit câte douăzeci, treizeci cel mult. [Dar, de obicei,] erau zece, cincisprezece. Şi alegea pentru spovedit:
– Vii şi tu… vii şi tu…
Patru, cel mult cinci într-o zi, de la nouă dimineaţa până la şase seara. Pe la amiază întrerupea vreun ceas, pentru ca să ia ceva în gură. Şi noi, şi el. Toţi. Şi în fiecare zi, dimineaţa utrenie, seara vecernie şi predică.
Trecuse o săptămână şi mă gândeam eu când alegea la spovedit: „Poate că azi mi-a zice şi mie”. [Dar părintele] se uită la mine şi-mi zice:
– Tu mai ai de stat.
Numai m-am gândit şi mi-a răspuns:
– Tu mai ai de stat.
În sfârşit, până la urmă mi-a venit rândul şi mie şi am trecut apoi. [Dar] mărturisire ca aceea n-am mai simţit niciodată. Acolo, eu m-am limpezit, m-am liniştit. Că atunci pe când eram zdrobit, după ce ieşisem din biserică, când am făcut rugăciunea, mergeam aşa zdrobit pe-o cărăruie, când, m-am pomenit cu el în spatele meu, pune mâna pe umărul meu şi-mi zice:
– Bine că ai ajuns până aici! Că ai să te scapi de toate şi ai să te vindeci de toate…
Că eu nu mai ştiam acum care cale mai este adevărată; ce să mai cred; pe ce să-mi întemeiez credinţa mea, ca să pot să ajung la mântuire.
Şi aci m-am limpezit. M-am vindecat. M-am lămurit, aşa încât, de-ar veni acum nu ştiu ce şi nu ştiu cum, orice s-ar întâmpla, nu m-ar mai putea îndoi. Nu m-aş mai putea îndoi de adevărul credinţei pe care ni l-a lăsat Dumnezeu în Biserica noastră, în credinţa noastră bună şi străbună, de la început.
Şi am băgat de seamă că e bine să păzeşti ceea ce ţi s-a încredinţat. Să nu laşi să se infiltreze idei şi crezuri străine de duhul credinţei noastre; de duhul Bisericii, al învăţăturii Bisericii noastre. Noi nu ne-o cunoaştem deplin şi ne poate oricine… aşa cum am trecut eu. Eu am trecut prin stările acestea nenorocite şi a fost cât pe ce să mă duc în prăpastie.
Lucrarea Oastei (…) este bună, sfântă, dreaptă. Dar s-o trăim aşa, în toată plinătatea ei şi cu toată curăţia vieţii noastre. Ca să nu dăm loc păcatului în viaţa noastră. Căci păcatul strică şi ne poate dărâma; ne poate amorţi sufletul nostru şi ne poate pierde.
Lucrarea aceasta este a lui Dumnezeu. Părintele Iosif n-a schimbat nimic din lucrarea credinţei noastre. Ci [doar] atâta: a scos păcatul. Şi s-a luptat cu păcatul şi l-a arătat oriunde s-ar fi cuibărit, sub orice formă ar fi intrat în viaţa noastră, în credinţa noastră, în starea noastră. Pentru că putem crede şi greşit. Putem crede şi superficial. Putem ajunge, cum a zis Sfântul Apostol Pavel: „Dacă învăţătura Evangheliei n-o vom ţine aşa cum ne-a fost propovăduită de la început, am crezut în zadar”.
Cam astea au fost zbuciumările mai grele prin care am trecut în credinţa noastră, în Lucrarea Oastei. Că, dacă sunt unii care au amestecat… [învăţătura], cum vedem astăzi că sunt… Părintele Iosif a spus că vor fi două sau mai multe feluri de oşti. Asistăm la această stare de lucruri [şi vedem] împlinită profeţia pe care Duhul Sfânt i-a dat-o atunci când a spus aceste [adevăruri].
Noi să luăm bine seama, să ţinem cu toată stăruinţa şi cu toată sârguinţa la învăţătura dată de Dumnezeu Lucrării sfinte, de la începutul ei, prin Părintele Iosif.
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 5 (50 de vorbiri frăţeşti, rugăciuni,scrisori, îndrumări din cadrul Oastei Domnului).
1 Comment