Romani 10, 1-10
Fraţilor, bunăvoirea inimii mele şi rugăciunea mea la Dumnezeu pentru Israel este ca ei să se mântuiască” (Rom 10, 1)
O mare dorinţă a Sf. Ap. Pavel era aceea ca neamul israelit, din care şi el făcea parte, să se mântuiască. Iar dragostea pentru neamul său ajunge până acolo încât spune, la Romani 9, 3: „Căci aş dori să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei cei de un neam cu mine după trup”.
Numai proorocul Moise a mai făcut un astfel de gest extrem, fiind şi el în stare să se jertfească pentru salvarea poporului său cu mult timp înainte. Şi pentru cine erau ei gata să se jertfească într-atât? Pentru poporul ales al lui Dumnezeu, Israel. Dar fiii lui Israel fuseseră oare ascultători de Dumnezeu? NU! Nu au fost aşa cum s-ar fi cuvenit. Ei, de la început, s-au arătat a fi îndărătnici şi răzvrătiţi. Sau, aşa cum îi numeşte Sf. Arh. Ştefan: „Voi, cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi…” (Fapte 7, 51).
Cândva, Moise se punea între Dumnezeu şi popor atunci când Dumnezeu, după dreptate, voia să piardă poporul răzvrătit pentru închinarea la viţelul de aur, vrând mai degrabă să piară el decât să piară poporul său cu care Dumnezeu făcuse atâtea minuni.
Acum, Sf. Ap. Pavel se ruga pentru cei care nu au vrut, în marea lor majoritate, să-L primească pe Fiul lui Dumnezeu, ba, mai mult, L-au batjocorit şi L-au omorât cu o moarte de ocară. Pentru astfel de oameni se rugau drepţii lui Dumnezeu, iar Sf. Ap. Pavel îi înţelegea oarecum pentru că şi el fusese un răzvrătit, plin de râvnă pentru datinile sale strămoşeşti, dar fără cunoştinţa adevărului, aşa cum el însuşi mărturiseşte. Şi el Îl prigonise pe Hristos în mod indirect, ducând la moarte pe creştini, dar, pentru că era sincer, atunci când Mântuitorul i-a ieşit în cale, el s-a întors la credinţa în Domnul Iisus. Iar acum, iată-l dorind, râvnind şi nădăjduind spre mântuirea neamului său.
De o astfel de râvnă s-a umplut şi Părintele nostru drag, Iosif Trifa, care s-a jertfit pe sine însuşi, pe altarul Bisericii şi al Neamului nostru, dăruind tot ce a putut dărui mai mult şi jertfind tot ce a putut, chiar sănătatea şi viaţa sa, în nădejdea că neamul nostru se va întoarce din căile pierzării către Dumnezeul său, Dumnezeu Cel care l-a purtat prin veacuri, în chip minunat, de nu a putut nicio putere străină să stârpească fiinţa şi credinţa acestui neam obidit. Iar acum, după toate relele din afară, trebuia stârpit răul dinăuntru. Şi, pentru aceasta, se cerea un suflu nou, o mişcare de regenerare sufletească şi un păstor pe măsura acestei chemări. Iar acesta a fost Părintele Iosif, care vedea şi auzea pe păstoriţii săi răcnind ca îndrăciţii din Gadara. Şi-atunci a sunat din goarnă şi i-a chemat pe toţi la mântuire, nădăjduind în mântuirea Bisericii şi-a Neamului nostru, iar, prin acestea, şi a altor biserici şi popoare, aşa cum ne spune şi fratele Traian Dorz. Păcătoşenia conaţionalilor săi nu l-a împiedicat pe Părintele Iosif să se roage pentru ei, să-i cheme şi să nădăjduiască în mântuirea lor.
Acum, după atâţia ani, chiar dacă vedem că s-au pus şi se pun multe piedici acestui suflu mântuitor, chiar dacă vedem că vrăjmaşul diavol s-a strecurat şi printre noi pentru a strica ceea ce s-a început frumos şi bine, noi să nu uităm că Dumnezeu a făcut şi face multe minuni, prin această Mişcare, cu cei care aud chemarea sfântă şi se leapădă de trecutul lor păcătos.
Să nu uităm că Oastea nu este nici a celor care o iubesc, nici a celor care o urăsc, ci ea este a Domnului. Şi Dumnezeu doreşte salvarea neamului nostru cu atât mai mult azi, când rătăcirea poporului este tot mai mare, iar păcatul s-a ridicat pe culmile cele mai înalte. Să-L rugăm pe Domnul Dumnezeul nostru să mântuiască El pe cei din Neamul nostru, din Biserica noastră şi din Lucrarea Oastei Domnului. Iar pe noi să ne ajute să ducem până la capăt misiunea începută de Părintele Iosif şi continuată de înaintaşii noştri… Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Mihăluţă ALECU
