– Meditație la Duminica a 3-a din Postul Mare – (Marcu 8, 34-38; 9,1)
A merge după Domnul Iisus cu adevărat nu înseamnă o obligaţie, nici chiar o datorie, ci înseamnă mult mai mult: o plăcere. Să mergem după Domnul de dragul Său.
Mireasa, pentru că-şi iubeşte mirele său, de dragul lui, îşi lasă casa părintească, părinţii săi, fraţii şi surorile sale şi vine în casa mirelui, vine după el, unindu-şi destinele pentru tot restul vieţii. Sigur, din păcate, mai sunt şi mirese care-şi urmează mirele din interes, unele poate chiar din frică, sau altele chiar dintr-o datorie. Dar toate aceste legături, fiindcă nu sunt din dragoste, nu rezistă prea mult.
Şi după Domnul, din păcate, sunt unii care merg de frica iadului sau de frica morţii, alţii merg din diferite interese – fie că au necazuri, fie că urmăresc alte scopuri fireşti etc. Dar aceştia nu-L pot urma până la capăt pe Domnul. Ei nu rezistă atunci când sunt puşi la încercare. Mi-aduc aminte de marele cutremur din 4 martie 1977, că vreo două trei săptămâni, bisericile erau pline. Vedeam oameni, vârstnici şi tineri, care îngenuncheau, făceau mătănii şi cruci, se rugau… Ba chiar unii se interesau şi de adunările Oastei şi începuseră să vină… Părea că toată lumea s-a întors la Dumnezeu şi-L urmează. Dar n-a durat mult şi, după ce s-au mai aşezat lucrurile pe făgaşul lor, au uitat bieţii oameni de Dumnezeu, văzându-şi fiecare de ale sale, bisericile fiind, în continuare, din ce în ce tot mai goale.
Numai cei care merg după Domnul pentru că Îl iubesc pe El, aşa cum îşi iubeşte o mireasă cu adevărat mirele său, numai cei care simt că fără Domnul nu au niciun rost în viaţa asta, numai aceia vor rămâne până la sfârşitul vieţii în braţele Mirelui Ceresc. Numai aceia pot să-şi dea viaţa pentru El. Ceilalţi, mai curând sau mai târziu, se pierd în hăţişul acestei lumi…
Cu câţiva ani în urmă, am întâlnit o mamă care avea o fetiţă, în vârstă de vreo 14 ani, singurul ei copil, care suferea de o boală grea, de cancer. Această mamă, atât de mult îşi iubea această fiică, încât făcea eforturi supraomeneşti pentru a o salva de la moarte. Odată, stând de vorbă cu ea, a zis aşa: „Dacă Dumnezeu mi-ar cere să-mi dau viaţa pentru ca fiica mea să trăiască, aş face-o fără nici un fel de rezerve. Sunt gata să fac orice, sunt gata să-mi dau viaţa pentru ea, pot muri în orice clipă, numai să o văd fericită…”
Numai dragostea adevărată poate depăşi orice limite omeneşti…
Mântuitorul, înainte de a ne cere nouă să venim la El, să mergem după El, a venit El la noi şi ne-a căutat. A coborât din Ceruri, după noi, cei pierduţi, dându-Şi viaţa de dragul nostru. „În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (I Ioan 4, 10). „Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi” (I Ioan 4, 19).
Dar, oare, noi, dragi cititori, venim la El pentru că-L iubim aşa cum ne-a iubit El pe noi? Din gură, putem spune că Îl iubim. Dar asta n-ajută la nimic. Ne putem face o verificare cât de mult Îl iubim pe Domnul după cât de mult îi iubim pe semeni, pe duşmani chiar… Cu cât îi vom iubi mai mult pe cei de lângă noi, cu atât mai mult Îl vom iubi şi pe Domnul.
Dar când eu îi vorbesc de rău pe cei de lângă mine, pe cei din casa mea, când bag vrajbă între copii, când îmi vorbesc de rău soţia sau soţul, când vorbesc de rău vecinii şi nu-i pot suporta, când suntem indiferenţi cu cei aflaţi în necazuri, în suferinţă, atunci cum pot eu să mă bat cu pumnul în piept că Îl iubesc pe El? Cu câţiva ani în urmă, am cunoscut o femeie, văduvă, care ajunsese bolnavă la pat. Avea o singură fiică, singurul copil. Şi această fiică avea o ură de nedescris faţă de mama sa. Nu mergea la ea cu săptămânile şi nu-i ducea un blid de mâncare. Mai mergeau unii străini şi o ajutau fiecare cu ce putea. Fiica ei, când se mai ducea la ea, o certa şi-i zicea: „De-ai muri mai repede să scap de tine, că nu te mai pot suporta!…” Mai avea femeia aceasta bolnavă câteva surori care o mai ajutau şi ele cum puteau. Dar una dintre surori, care era şi vecină cu ea, deşi părea „în ochii lumii” foarte credincioasă: cânta la strană, se spovedea şi se împărtăşea în toate posturile, nu o putea suporta pe sora ei nicicum. Nu-i ducea un pahar cu apă măcar. Odată, femeia bolnavă, chinuindu-se să ia o cană cu apă, a căzut jos din pat. Era spre seară, şi a sunat-o pe sora ei care era vecină, dacă vrea să vină s-o ajute să se urce în pat. Însă răspunsul a fost unul greu de imaginat: „Acolo să mori şi să te mănânce viermii, că eu nu vin la tine!…” De astfel de creştini va fi plin iadul…
Să ne cercetăm deci fiecare, cu multă seriozitate, să vedem dacă suntem cu Domnul sau numai avem impresia că suntem cu El…
„Să se lepede de sine…”
După ce ne-am hotărât, de bunăvoie, să venim la Domnul, avem în faţă şi o mare condiţie: să ne lepădăm de sinele nostru, de eul nostru, de firea noastră cea veche, cea lumească. Aceasta este o condiţie grea pentru cei mai mulţi dintre noi… Această lepădare de sine face parte din Naşterea noastră din nou. Şi acest proces al lepădării de sine nu e doar într-un moment anume şi gata, aşa cum nici Naşterea din nou nu se produce o dată şi, gata, suntem „sfinţi”… Ci e o luptă cu noi înşine toată viaţa. Fără lepădare de sine, în fiecare zi, nu ajungem la mântuire. Categoric nu! Şi, vai, cât de mulţi mai suntem care am vrea să stăm lângă Domnul, în Biserica Lui, în Lucrarea Lui, dar fără să ne lepădăm de eul nostru, de ambiţiile şi orgoliile noastre, de interesele şi plăcerile noastre… Dar, analizându-mă şi pe mine, cu atenţie şi cu sinceritate, văd că, de fapt, sunt şi eu unul dintre aceştia. Şi eu vreau să fiu cu Domnul, şi mă lupt, dar mai am încă mult de lepădat din viaţa mea. Mai este încă mult firesc, mult sine, multă zgură în mine. S-ar putea să fii şi tu, dragă cititorule, unul dintre cei care vor să fie cu Domnul, dar fără să se lepede de firea lor, de eul şi orgoliul lor. O, de câte ori poate n-am spus sau n-am gândit în inima noastră aşa: „Pe mine nu mă comandă nimeni! Cine-i cutare să mă înveţe el pe mine?! Când îmi cade bine, îi arăt eu cine sunt!…” Mi-aduc aminte că, în urmă cu mulţi ani, într-o vorbire, un frate dădea un exemplu despre un alt frate care, fiind supărat pe un vecin care-l tot vorbea de rău şi-l dispreţuia, nemaiputând să rabde, i-a zis vecinului: „Mă, numai pentru cinci minute dacă m-aş lăsa de ostăşie, ţi-aş arăta eu ţie cine sunt… Atunci m-ai cunoaşte mai bine!”
Multe dezbinări – în familii, în Biserică, şi-n Oaste etc. – se întâmplă din cauză că noi am venit la Domnul, cumva, dar nu ne-am lepădat de sinele nostru. Iată după ce criterii îi vom cunoaşte pe cei care s-au lepădat de sine: aceştia vor şti să cedeze la toate ale lor, de dragul unităţii. Atenţie!, nu cedând la cele ale Domnului, la cele ale Bisericii sau ale Oastei, că aici nu avem noi dreptul să cedăm nimic, pentru că nu avem nimic al nostru. Cel lepădat de sine iubeşte pe semeni, îi uneşte şi nu dezbină pe nimeni. Cel care nu este lepădat de sinele său, acela dezbină, vorbeşte de rău, face totul numai să-şi susţină orgoliul său.
Doamne Iisuse, ai milă de noi toţi cei care încă Te mai răstignim cu firea noastră nerăstignită, cu sinele nostru!…
„…să-şi ia crucea…”
După ce am trecut de condiţia lepădării de sine şi am ajuns să ne luptăm cu noi înşine în fiecare zi, atunci este mult mai uşor să ne luăm crucea. Dacă nu ne lepădăm de sinele nostru, nu avem cum să ne luăm crucea. Şi crucea aceasta şi-o ia fiecare numai din clipa de când s-a hotărât să-L slujească pe Domnul. Această clipă poate fi chiar clipa legământului nostru cu Domnul Iisus… Iată de ce este necesar legământul. Prin legământ, ne asumăm singuri crucea. Din clipa aceea, suntem gata să primim, în tăcere, batjocurile, vorbirile de rău, chiar prigonirile din partea celor din casa noastră, din partea rudelor, a prietenilor, a vecinilor, a colegilor de serviciu sau de şcoală. Mai demult, era un frate prin zona noastră care venea la adunare cu multă răvnă. Dar soţia sa nu-l putea suporta deloc. De cum se-ntuneca, îi închidea uşa cu cheia şi nu-i dădea drumul în casă când venea de la adunare. Şi, sărmanul frate, de multe ori, în miezul iernii, dormea pe unde putea, în frig, până dimineaţa, când descuia nevasta uşa să intre în casă. Şi aşa şi-a purtat crucea toată viaţa, de dragul Domnului, fără să se plângă nimănui… În crucea aceasta, pe care noi înşine ne-o asumăm, se reflectă de fapt dragostea noastră faţă de Hristos.
Însă mai este o cruce pe care nu ne-o luăm noi, ci o rânduieşte Domnul unora dintre noi într-un fel, cum ştie El: printr-o boală, un necaz, o suferinţă, îţi moare cineva drag din familie etc. Dar nu despre crucea aceasta este vorba aici. Această cruce pusă sau îngăduită de Domnul pe umerii noştri, fără crucea de care Mântuitorul ne spune să ne-o luăm singuri, nu poate ajuta la mântuire, pentru că nu o vom putea purta. Vom cârti. Şi atunci nu ne foloseşte la nimic. Dar crucea asumată de noi ne va fi nouă crucea cea mântuitoare. Şi apoi dacă, lângă crucea luată de bună-voie, se alătură şi crucea îngăduită de Domnul – necazurile, suferinţele, boala sau moartea – atunci le vom putea purta pe amândouă cu credinţă, răbdare şi umilinţă, spre mântuire.
„…şi să-Mi urmeze Mie”
Deci a-L urma cu adevărat pe Hristos depinde întâi de voinţa noastră: „oricine voieşte…”. Apoi depinde de lepădarea de sine, de răstignirea firii celei lumeşti. Şi, în final, depinde de purtarea crucii pe care ne-am asumat-o singuri, de dragul Domnului. Altfel, ne înşelăm că Îl urmăm pe Domnul. A-L urma pe Domnul înseamnă să mergem pe urmele Sale, în spatele Lui, nu alături de El, nici înaintea Sa. Sunt destui care au vrut să meargă alături de Domnul, spunându-I (vorbim în sens figurativ): „Doamne, bine-ar fi să o luăm pe drumul acela, că-i mai neted, sau pe acela, că-i mai direct, sau pe celălalt, că nu-s atâtea pericole…” Sau cei care o iau înainte: „Doamne, vino după mine, că eu ştiu drumul cel bun spre Rai!… Sărim peste gardul acela, că e mai de-a dreptul, şi ajungem direct la uşa Raiului…” Or, a merge în spatele Său, pe urmele Sale, înseamnă să treci prin foc, prin apă, prin viaţă sau prin moarte, prin cruce şi răstignire, adică pe oriunde merge Domnul, noi trebuie doar să-L urmăm tăcând şi încrezându-ne în El. Pentru că numai El ştie drumul la Rai. El ne şi ocroteşte de toate primejdiile duşmanului diavol. Fără El, cu siguranţă, vom rătăci şi vom cădea pradă vrăjmaşului. Cândva văzusem o filmare, din lumea animalelor, în care un pui de bizon a luat-o un pic înaintea mamei lui şi înaintea turmei care mergea atentă gata de a se apăra împotriva altor fiare sălbatice, în special de leii care mişunau prin preajmă. La un moment dat, puiul de bizon a fost atacat de un grup de lei, care l-au răpus imediat. Până a intervenit asupra leilor mama sa împreună cu turma de bizoni, bietul pui a fost sfâşiat într-o clipă… Sau, un alt exemplu, un elefant matur care a luat-o înainte, singuratic. Ieşind din turma celorlalţi elefanţi, a fost atacat tot de o mulţime de lei care l-au doborât şi l-au încolţit din toate părţile; namila de elefant răcnind cu disperare. Auzind răcnetul elefantului, turma care venea din urmă s-a năpustit asupra leilor şi l-a salvat, dar abia se mai putea târî, că era peste tot numai răni adânci cum fusese încolţit şi sfâşiat de lei.
Cam aşa se întâmplă şi cu noi atunci când o luăm înaintea Domnului şi înaintea fraţilor. Fiarele sălbatice ale patimilor şi păcatelor ne sfâşie într-o clipă. Numai în urma Domnului şi în unitate cu fraţii, putem ajunge în Ţara Făgăduinţei. Amin.
Costel ROTARU
