„Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său… Căci Dumnezeu a zis: «Să facem om după Chipul Nostru, după asemănarea Noastră»”… „Aşa a ajuns omul un suflet viu” (Fac 1, 27 şi 2, 7).
„A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan” (In 1, 6).
„Ştim că suntem din Dumnezeu”… (I In 5, 19).
Din marea mulţime a oamenilor care ne înconjoară şi toţi zic că ştiu (şi într-adevăr ştiu multe, foarte multe, în acest veac al ştiinţei, despre care zice Sfântul Profet Daniel că în timpurile din urmă cunoştinţa va creşte, ştiinţa va creşte), un singur lucru rămâne pentru mulţi neştiut… Oricât de mare va fi în vremurile din urmă ştiinţa şi cunoştinţa, ei tot nu vor şti… Zice Sfântul Osea: „Poporul acesta piere din lipsă de cunoştinţă”…
Da, oamenii nu ştiu un lucru de mare preţ. Nu ştiu lucru care trebuie cel mai mult şi cel mai întâi. Nu! Nu ştiu bieţii oameni!… Nu ştiu de unde au venit… Nu ştiu cu ce scop au venit pe lume… Şi nu ştiu unde se duc… Ei caută să se mintă cu răspunsul ştiinţei, după cum spun unii: „Omul a venit din necunoscut şi merge în neant”.
Alţii spun altceva: „Nu!… Omul a venit din pământ şi în pământ se întoarce”. Aşa zice necredinţa. Atât ştie ştiinţa…
Dar Cuvântul lui Dumnezeu spune că omul a venit de la Dumnezeu şi se întoarce înapoi la Dumnezeu. Acesta e răspunsul credinţei, răspunsul celui credincios.
Pentru aceasta, ne vom folosi de o istorioară, pentru a înţelege mai bine ce vrem să spunem. Istorioara se numeşte Trei stropi de ploaie.
În zorii unei zile, după o noapte ploioasă, trei stropi de ploaie mai căzură jos pe pământul ud. Când se întâlniră, se îmbrăţişară cu mare bucurie şi se contopiră împreună.
Unul dintre ei zise:
– Fraţilor, noi venim din mare!…
– Da, zise celălalt, am venit trimişi cu un scop: să udăm pământul, să-l umezim şi să-l facem să rodească!…
– Da, zise al treilea, dar pământul e plin şi ud de fraţii care au venit înaintea noastră şi nu ne mai primeşte. Hai să ne întoarcem înapoi de unde am venit, la marea noastră… Ce fericiţi eram acolo! O unitate, un gând, o inimă, un trup… Nu eram strop cu strop ca acuma… Nu eram în primejdie de a ne risipi sau pierde… O, eram fără griji. Hai să mergem înapoi!…
– Hai, ziseră toţi trei împreună.
– Dar calea noastră va fi foarte lungă, zise unul dintre ei, şi va trebui să mergem şi ziua, şi noaptea, fără oprire. Iar drumul va fi obositor şi nu fără greutăţi şi piedici multe pe care le vom întâlni pe cale. Vom întâlni rădăcini care să ne oprească din cursul nostru. Vom întâlni pietre pe care ştim că nu vom reuşi să le înmuiem, dar cel puţin să le udăm. Să nu ne pietrificăm şi noi, ci să le udăm şi să rămână ude măcar după ce vom trece printre ele. Vom întâlni mlaştini cu noroaie, care vor căuta să ne murdărească apa noastră limpede. Dar noi să nu ne amestecăm cu noroaiele lor. Să ne păstrăm umezeala, răcoarea şi limpezimea până vom ajunge acasă…
Şi aşa înţelegându-se împreună, cei trei stropi de ploaie au pornit la drum, coborând în jos, spre mare. Abia au plecat ei trei şi se întâlniră cu alţi treizeci şi apoi cu trei sute. Şi se făcură un pârâiaş care alerga voios, ziua şi noaptea, sub privirea cerului înstelat noaptea şi sub sărutarea razelor soarelui ziua, care însoţeau stropii în mersul lor. Au început deodată un murmur, o melodie dulce şi plăcută… Ce era oare în acest murmur… în această melodie? Era oare o rugăciune ori era un cântec duios şi fericit? Erau poate amândouă deodată!… Şi aşa şi-au continuat drumul lor, ca să ajungă acasă, de unde plecaseră mai înainte…
Fraţii mei cei dragi! Şi noi am venit din Dumnezeu, din Marea Nesfârşită, din Marele nostru Izvor Veşnic.
Noi suntem din Dumnezeu!… Dumnezeu ne-a trimis cu un scop: să udăm pământul, să-l facem mai frumos, mai fericit, mai plăcut. Dar pământul este plin… Şi înaintaşii noştri sfinţi, în nopţile grele dinainte, au udat acest pământ cu sudorile, cu lacrimile şi cu sângele martiriului lor.
Acum şi noi trebuie, ca şi ei, să ne întoarcem acasă la Dumnezeu, înapoi de unde am venit.
Când ne întâlnim două sau trei suflete de fraţi care avem acelaşi dor şi gând, noi ne îmbrăţişăm fericiţi; noi suntem fraţi şi mergem împreună, alături spre Marea de unde am venit…
Stropii de ploaie!… Cum au făcut ei? Avem şi noi multe de învăţat de la ei, multe lucruri noi… Ei au mers în jos, spre marea unde ştiau ei, că la mare se merge în jos…
Dar noi să urcăm în sus, spre Dumnezeu. El este Marea noastră spre care trebuie să urcăm, fraţilor.
Ne întâlnim 20, 30, 300 şi murmurăm un cântec fericit şi o rugăciune dulce împreună, de bucuria că ne-am întâlnit şi că nu suntem singuri, ci împreună cu toţi fraţii noştri cei dragi, care ne sunt, după Domnul, cea mai scumpă comoară.
Sfântul Apostol Pavel spunea şi el când era în Atena, vechiul şi marele oraş cultural al vremurilor de atunci. Într-o asemenea adunare cu oameni culţi, cu învăţaţi, cu filosofi, Sfântul Pavel zice: „Suntem de neam din Dumnezeu, cum au cântat poeţii voştri”… (Fapte 17, 28-29).
Iată că şi poeţii vremurilor vechi spuneau şi cântau în versurile lor că suntem de neam din Dumnezeu. Aceasta voia Sfântul Pavel să-i încredinţeze pe învăţaţii vremurilor de atunci.
Prin ce spuseseră, prin ce arătaseră poeţii lor că sunt de neam din Dumnezeu?
Fraţilor, noi avem multe dovezi că suntem din Dumnezeu! Şi suntem aşa de fericiţi când vă întâlnim, când ne întâlnim şi urcăm împreună spre Cer!
În drumul nostru, şi noi, ca stropii de ploaie, trebuie să mergem fără oprire, zi şi noapte. Noi nu putem sta. Nu ne putem opri în loc. Drumul nostru e lung şi nu avem aici odihnă. Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu năvală. Numai cine dă năvală pune mâna pe ea. Împărăţia lui Dumnezeu nu se va da unor pierde-vară, ci celor ce se ostenesc, celor ce aleargă, celor ce muncesc. Alţii pot să stea, se pot odihni, pot dormi… Ei pot, dar noi nu putem, voi nu puteţi. Noi suntem în drum. Noi suntem în călătorie.
Poetul nostru drag spune:
„Lăsaţi-mă s-alerg grăbit,
spun orişicui mă-ntreabă:
în drumul meu înspre Iisus
se cere mers şi grabă”.
Nu vrem să rămânem înapoi de şirul dragilor noştri fraţi. Cerul ne priveghează, stelele ne însoţesc. Hai, fără de oprire, să alergăm spre ţintă şi cu stăruinţa care ne stă înainte, cum zice Sfântul Pavel. Că şi noi vom întâlni piedici în cale, rădăcini, dar ele să nu ne poată opri din cale, din frumoasa noastră alergare: „Să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne”… Căci începutul nostru a fost frumos, dar tot aşa să ne fie şi sfârşitul. Căci altfel, ce folos ar fi de începutul frumos, dacă nu e şi sfârşitul tot aşa?
Dacă pârâul nu mai aleargă, ci la un moment dat se opreşte obosit sau se uită înapoi, apa lui se face o apă murdară, o băltoacă murdară şi urâtă în care se strâng broaştele, şerpii, lipitorile…
Vom întâlni şi noi în calea noastră şi pietre, şi bolovani… Nu vom putea să le înmuiem? Dar cel puţin vom putea să le udăm cu lacrimile noastre. Să le udăm cu sudorile noastre şi, dacă-i nevoie, şi mai mult chiar.
O inimă de piatră lângă care plângi sau cânţi tot se va putea şi ea muia ori, cel puţin, umezi odată şi odată.
O, inimi care nu vă mişcaţi şi nu simţiţi, printre voi curgem noi spre Dumnezeu. Vă udăm şi vă ocolim, trecând mai departe!
O, fraţii mei dragi şi surori scumpe! Udaţi-le, nu le urâţi! Udaţi-le, nu le lăsaţi! Faceţi-vă slujba voastră între cei care sunteţi pentru o vreme trimişii lui Dumnezeu pentru ei.
Vom trece prin mlaştini şi noroi?… Poate! Acolo e locul cel mai primejdios să vă pierdeţi curăţia, limpezimea. Nu vă amestecaţi cu noroaiele lor şi nu vă amestecaţi cu întinăciunea lor! Nu vă murdăriţi curăţia inimii, curăţia cugetului… Căci numai „cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu”. Iar „cei ce şi-au pierdut cugetul curat au căzut din credinţă”.
Ci voi vă îngrijiţi, scumpii mei, când treceţi prin noroaie să nu vă mânjiţi şi să nu vă murdăriţi. Ocoliţi noroaiele, ocoliţi bălţile! Nu vă amestecaţi cu apele lor tulburi sau părut căldicele.
Să nu uităm, să învăţăm de la stropii de ploaie. Să ne păstrăm cele trei calităţi: umezeala, răcoarea şi limpezimea.
Umezeala – printre pietre.
Răcoarea – prin arşiţe.
Limpezimea – prin întinăciunea acestui veac stricat.
Umezeala ochilor curaţi. Doar umezeala ne va face să nu dormim când ispita va fi mai grea şi când luminile încep una câte una să se stingă în noapte.
Răcoarea în dogoarea focului ispitei, în arşiţa pustiului vremii. Răcoarea bunătăţii, a milei, a smereniei, a ascultării de fraţi. Că sunt mulţi dintre cei care au căzut din ascultarea de fraţi şi s-au abătut de la drumul cel curat. Deşi ei zic că ascultă de „Duhul”… ei nu au ascultat de fraţi, numindu-i „oameni”; că ei, adică, nu ascultă de oameni… Deşi aceştia nu sunt oameni de rând, ci ei sunt trimişii lui Dumnezeu, aleşii lui Dumnezeu. Şi cine nu ascultă de ei va fi osândit de Dumnezeul Care i-a trimis pe ei în Numele Lui. Că ei n-au venit de capul lor şi nu spun de la ei ceea ce spun.
Să ne păstrăm apoi limpezimea, adică curăţia, cărarea curată, haina curată, lucrarea curată. Căci numai aşa vom da dovadă că semănăm cu Dumnezeul cel Curat. Şi că noi urcăm înspre El, alergăm, mergem şi la El dorim să ajungem.
Mai învăţăm de la cei trei stropi de ploaie un lucru foarte important. Stropii de ploaie merg pe urma cea veche şi cunoscută, pe albia croită din vechime, pe unde au mers şi cei dintâi stropi, înaintaşii lor.
Întrebaţi munţii bătrâni şi istoria – şi vă vor spune că şi cu sute şi mii de ani în urmă râurile din ţara noastră curgeau tot printre aceleaşi pietre şi văi ca şi astăzi… Aşa că, fraţii mei care şi voi sunteţi stropii cerului, în cursul vostru să nu vă abateţi de la Domnul şi de la calea străbună a sfinţilor noştri înaintaşi.
Venind pe drumuri, am întâlnit şi multe cotituri şi curbe. Dacă fratele care conducea maşina ar fi zis: „Fraţilor, nu mai facem cotitura asta, că e mare. Hai să mergem drept”… Dacă nu am fi mers pe drumul trasat, ci ne-am fi ales noi un alt drum „mai drept”, noi nu mai ajungeam niciodată la capătul drumului nostru. Orice cotitură, am observat că ocoleşte o mare prăpastie. Cei ce au trecut aşa drumul, au văzut şi au ocolit răul.
Noi mergem, duhovniceşte, pe drumul croit de nişte urme sfinte şi nu voim să trasăm alt drum nou, din neascultare, plini de mândrie îngâmfată, că mergem mai drept decât cei de dinaintea noastră.
Nouă ni se poate părea că părinţii aceştia ai noştri au ajuns învechiţi. Ei însă nu se învechesc niciodată. Ci cei care s-au abătut nu au ajuns şi nu vor mai ajunge în vecii vecilor la Dumnezeu.
Să ne ajute Domnul să învăţăm şi de la stropii de ploaie să mergem neîntrerupt, să ne păstrăm umezeala, răcoarea şi limpezimea pe urmele sfinţilor părinţi care ne-au croit nouă cărările drepte şi sigure dinaintea noastră.
Slăvit să fie Domnul!
Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani ) la Doftana -1980
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 1