Prof. Amalia STANA
Luptând pentru stăpânirea unui pământ sacru, creștinii din Europa cu nouă sute de ani în urmă, au purtat tot felul de războaie sfinte, numite cruciade, împotriva lumii musulmane.
Cruciații care au fost cu sutele de mii, au fost conduși de Richard Inima-de-Leu, regele războinic al Angliei și regele sfânt al Franței, Ludovic al IX-lea.
Cruciații luptând pentru pământul sfânt, au îndurat adeseori foamea, boala și uneori moartea. Supraviețuitorii credeau că încercările pelerinajului le-au curățat sufletul de păcate.
Musulmanii au luptat ca să-i scoată pe creștini din Țara Sfântă și au triumfat, asigurându-și dominația îndelung asupra Ierusalimului și Orientului Apropiat. Ambele religii creștină și musulmană au impus violența în numele lui Dumnezeu, convingându-și adepții că lupta pentru credința lor le va deschide porțile Raiului.
Cruciadele au redeșteptat atașamentul Islamului față de cauza jihadului (războiul sfânt).
Franța central-vestică, în anul 1000, a fost condusă de Fonlques Nerra (987-1040) un despot brutal și lacom, era în stare să-și ardă și soția pe rug pentru adulter însă era un creștin devotat, care recunoștea că este păcătos și se temea de osânda veșnică, mai ales că a vărsat sânge, făcând multe bătălii, și gândul la iad îl îngrozea. Cu speranța de a-și spăla sufletul a făcut trei pelerinaje la Ierusalim, și în ultima, la bătrânețe s-a întins pe Sfântul Mormânt – locul morții și învierii lui Iisus, despuiat cu o lesă la gât, s-a lăsat bătut de sluga lui în timp ce implora iertarea lui Hristos.
Mulți credeau că este sfârșitul lumii, în timpul lui Foulques Nera. Un cronicar al vremii scria: „Regulile care cârmuiseră lumea au fost înlocuite de haos. Atunci au știut că sosise sfârșitul lumii.” Europa s-a încreștinat rapid în urma viziunii pe care împăratul Constantin cel Mare a avut-o în anul 312 d. Hr. În mai puțin de un secol creștinismul a înlocuit păgânismul, prin intermediul influenței romane. Căpeteniile Europei s-au încreștinat și ele și s-au simțit în curând aleși de divinitate să domnească ca regi.
În secolul al XI-lea, creștinismul pătrunsese în aproape fiecare ungher al Apusului. Personajul central era papa din Roma, care pretindea supremația asupra patriarhilor Bisericii de la Constantinopol, din Antiohia, de la Ierusalim și din Alexandria.
Papii susțineau că, deoarece Sfântul Petru, șeful apostolilor a fost primul prelat al Romei, succesorii lui ar fi trebuit recunoscuți nu numai în calitate de capi ai Bisericii latine în Occident, dar și ca putere spirituală supremă în toată lumea creștină. Deloc surprinzător, acest punct de vedere nu coincidea cu cel al patriarhului grec ortodox din Constantinopol, iar în anul 1054 o dispută asupra acestui principiu și asupra altor puncte doctrinare a cauzat o ruptură („schismă”) între aceste două „ramuri” ale creștinismului,
În Evul Mediu papalitatea s-a luptat nu numai să-și afirme „drepturile” ecumenice (în toată lumea), ci și să exercite o autoritate semnificativă asupra ierarhiei eccleziastice a Occidentului latin.
Zeci de mii de latini au luat armele și au luptat în numele creștinismului, când un papă a inițiat cruciadele, deschizând o nouă cale spre mântuire.
Papa Urban al II-lea ( 1088-1099) a fost cel care a declanșat prima cruciadă.
Secolul al XI-lea pentru Occident a fost o perioadă profund spirituală. Învățătura creștină influența practic orice aspect al vieții omenești de la naștere la moarte, la somn și mâncare, căsătorie și sănătate. Virtuți ca dreptatea, caritatea îi dominau pe creștini și poate mai ales frica de Judecata din Urmă, în care sufletele se cântăreau și urma răsplata sau pedeapsa veșnică. O modalitate de a duce o viață curată era monahismul în care călugării și călugărițele depuneau cele trei voturi monahale: de sărăcie, de castitate și de ascultare.
Un mod de viață monastic s-a dezvoltat în mănăstirea burgundă din Cluny, în estul Franței. Ea a avut 2000 de filiale situate din Anglia și până în Italia. Papa Urban al II-lea a fost și el călugăr la Cluny înainte de a ocupa scaunul pontifical.
Însă calea spre Dumnezeu pentru laicii obișnuiți femei și bărbați era presărată cu primejdiile păcatului: foamea, violența, mândria, dorința carnală. Ei aveau nevoie de mărturisirea păcatelor și de acte de penitență precum: rugăciunea, postul, acte de caritate, donații către mănăstiri și pelerinaje. Cel mai venerat pelerinaj a fost către Țara Sfântă.
Folques Nerra care căuta mântuirea, a ridicat o mănăstire la Beaulieu „pentru ca călugării să fie adunați laolaltă și să se roage zi și noapte pentru răscumpărarea sufletului meu.”
Un nobil din sudul Franței: Gastron al IV-lea de Bearn a donat unele proprietăți filialei cluniace St. Foi din Morlaas, în Gasconia, pentru ajutorul lui Dumnezeu și mântuirea sufletului întregii sale familii.
Inițiind cruciadele papa a încercat să-i recruteze pe cavalerii Europei latine, ei au avut abilitatea de a lupta călare. Fiecare cavaler era acompaniat de aproape patru sau cinci însoțitori care aveau rolul de slujitori: aveau grijă de cal, de armament și de bunăstarea stăpânului, dar care puteau lupta la un moment dat ca și pedestrași. Majoritatea cavalerilor erau războinici și nu se dedicau decât câteva luni pe an războiului, ei erau totodată și seniori sau vasali, proprietari și fermieri.
Creștinismul care pare o religie pacifistă a condus la autorizarea războaielor. Iisus a interzis violența. În Predica de pe Munte El a spus: „Cine scoate sabia, de sabie va pieri” cine primește o palmă să întoarcă și celălalt obraz.”
Vechiul Testament spune: „Să nu ucizi!” și totuși Biblia descrie o serie de războaie sfinte încuviințate de Dumnezeu pentru supraviețuirea poporului evreu.
În anumite circumstanțe și Iisus în Noul Testament a spus că nu a venit să aducă pacea, ci sabia și a folosit un bici din frânghii ca să-i alunge pe cămătari din Templu.
Episcopul nord-african Augustin de Hippona (354430 e.n.) a fost un influent gânditor creștin, opera lui a pus bazele pe care papalitatea a construit în cele din urmă ideea de cruciadă. Principiile augustiniene au sprijinit prin urmare idealul de cruciade.
În Evul Mediu se considera că numite forme de conflict militar, inevitabile, puteau fi „justificate” și puteau fi acceptate în ochii lui Dumnezeu. Lupta era însă un păcat. Se considera că un război sfânt era sprijinit activ de Dumnezeu și era capabil să aducă binecuvântări și celor care luau parte la el. Totuși chiar și războaiele drepte sunt considerate păcate. Războiul drept este violența pe care Dumnezeu o consideră ca necesară.
Însă, cel dintâi arhitect al cruciadelor, care a construit ideea convingătoare de război sfânt care să prindă la creștinii din Europa a fost opera papei Urban al II-lea. În secolul al X-lea Islamul și Bizanțul au manifestat respect reciproc. Dar, în secolul al XI-lea musulmanii făceau presiuni la granițele Europei.
La începutul secolului al XI-lea biserica Sfântului Mormânt, despre care se credea că include locul răstignirii și învierii lui Hristos, a fost parțial demolată de către un conducător fatimid, rămas în istorie cu numele e Califul Hakim cel Nebun. Pelerinii creștini care doreau să facă vizite Locurilor Sfinte au răspândit istorii despre obstacolele venite din partea lumii musulmane.
Se știe că de veacuri musulmanii și creștinii se războiau, Islamul cucerise multe teritorii creștine, inclusiv Ierusalimul, iar pelerinii creștini în Țara Sfântă erau uneori persecutați de musulmani.
sursa: Săptămânalul ” Calea mântuirii”, Anul XX, Serie nouă Nr. 22 (1041), 24 mai 2020, editat de Centrul de Studii Teologice-Istorice şi de Prognoză Pastoral-Misionară al Facultăţii de Teologie Ortodoxă Arad.
Redactor fondator (1935): Preot Ilarion V. Felea. . Apare cu binecuvântarea Înaltpreasfi nţitului Timotei, Arhiepiscopul Aradului
