Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu…

Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu…

Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu…

Cuvânt la Apostolul de la Efeseni 6, 10-17

Știu că acest text paulinic vă este foarte drag şi, pentru oamenii implicaţi în misiunea Oastei Domnului – deci a Bisericii Ortodoxe –, este, în fapt, un îndreptar de misiune şi cuvioasă aşezare în chemarea lui Hristos. Din toate cele scrise de Sfântul Pavel sunt convins că aici avem unul dintre cele mai motivaţionale – ca să ţinem hangul prea-modernilor – texte pentru sufletul însetat de Dumnezeu. Ne vorbeşte ca unor ostaşi Sfântul Pavel, pentru că ştie cât de grea este menţinerea cu fidelitate în lucrarea Domnului Iisus Hristos. Cea mai corectă icoană a acestui text ne este oferită de rugăciunile şi cele propuse fiecăruia dintre noi în ritualul Botezului ortodox, acolo unde citirea rugăciunilor, lepădările şi gesturile deopotrivă ne arată cât de important este ca omul lui Dumnezeu trimis pe frontul întunericului să fie protejat din cap până în picioare de Harul lui Dumnezeu şi din pragul naşterii dincolo de cel al morţii. În veşnicia Împărăţiei. Nu, nu este lipsit de sens că viaţa creştină este asemănată cu o înrolare în oştire. Cu o echipare continuă pentru un război nevăzut. Pentru că, în fapt, creştinismul nu este o religie, ci un mod de viaţă, un mod de a fi în continuă trezvire (atenţie la cele care pot amorsa părăsirea trupei Împăratului Hristos!). E uimitor că în acest context sunt iertate căderile, dar nu laşităile, ascunderile după Hristos în cuvinte meşteşugite, a păcatelor cărora nu le căutăm îndreptarea. Cât de atent Sfântul Pavel ne atrage atenţia la ceea ce Părinţii de mai târziu, Părinţii Bisericii, ne vor prezenta drept Război nevăzut (Sf. Nicodim Aghioritul): „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri” (Efeseni 6, 12). De aici nevoia „înarmării duhovniceşti” şi „rămânerii în picioare”, adică pe poziţii, cum ne-ar spune militarii.

Recitind în duhul zilelor noastre gândul Sfântului Pavel, mi-am adus aminte însă de o poveste de Pateric. De fapt, de câteva pagini pe care Everghetinosul le-a pus la îndemâna noastră. Prima dintre poveştile cu miez ne spune că la Avva Pimen vine Avraam, ucenicul Avvei Agaton, şi-l întreabă: „Ce să fac, că mult mă mai muncesc dracii?” La care răspunde Bătrânul: „Pe tine te războiesc dracii? Nu se Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu… luptă ei cu noi, cât timp ne facem voile; că voile noastre s-au făcut draci şi ne asupresc ca să le împlinim. Vrei să ştii cu cine se băteau dracii? Cu Moise şi cei asemenea lui” (Everghetinos, vol. 2, Cartea I, Sfânta Mănăstire Vatoped, Muntele Athos, 2010, pg. 81). Să recunoaştem că este o îndreptare necesară smereniei noastre, care deseori punem pe diavol temei reacţiilor noastre, orgolioaselor noastre reacţii atotştiutoare. Pentru că deseori socotim că ne aflăm în concurenţă cu darul cunoaşterii ce izvorăşte din Scriptură. E motivul pentru care Părintele Iosif a strecurat la îndemâna propovăduitorilor pilda aceea cu Congresul din iad, în care cel mai ciudat şi ciudos dintre participanţi spune că există Dumnezeu şi viaţă veşnică, dar că e timp pentru acestea… mâine. Lupta creştinului e în primul rând cu sine, fără a fi prin aceasta diavol. Ci rămânând om. Dar un om fără orizontul căutării reale a lui Dumnezeu. Sfintei Singlitichia – în acelaşi loc din Everghetinos – i se păstrează aceste cuvinte: „Cu cât luptătorii sporesc, cu atât au de înfruntat potrivnici mai puternici”. Ori, dacă privim atent la luptele înaintaşilor noştri şi la ale noastre, ne ruşinăm, împlinindu-se cuvântul Avvei Antonie: „Dumnezeu nu îngăduie războaie asupra generaţiei acesteia ca asupra celor vechi; ştie că sunt slabi şi nu pot duce”. Să se fi schimbat armurile oferite de Hristos Domnul şi descrise de Sfântul Apostol sau firile noastre sunt tot mai slăbănoage? Unde greşim?

De fiecare dată când reprivesc asupra bătăliilor duhovniceşti ale unei zile, fie în plan personal, fie al comunităţii creştine româneşti, înţeleg mai bine ca oricând ce înseamnă să nu te încingi cu adevărul şi să nu îmbraci platoşa dreptăţii. Deseori confundăm adevărul nostru cu cel al Bisericii şi îndesăm adevărul cel din urmă în intenţiile noastre de argumentare. E boală sectară, rupătoare a sensului comunitar în favoarea adevărului personal. Cât despre dreptate, avem zeci de comunităţi care s-au transformat din frăţietăţi ale comunităii liturgice în ligi ale dreptăţii, ale violentării liturgicului cu preţul unor dreptăţi perisabile. De aceea insistă Pavel, Apostolul, să ne înarmăm continuu cu veşmintele aprinse de Duh Sfânt ale Cuvântului lui Dumnezeu? (Efeseni 6, 17). Pentru a putea mereu să identificăm soluţia imediată la atacul constant împotriva credinţei, nădejdii şi dragostei din care ne sporim nemurirea. De aceea cred că finalul minunatului text paulinic este cu un verset în plus, un verset-cheie întregului cuvânt anterior: „Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii” (Efeseni 6, 18). Să semănăm astfel cu femeia gârbovă despre care face amintire Evanghelia Duminicii acesteia. Atinsă de boală, dar nădăjduitoare, cu faţa spre pământ – din cauza bolii trupeşti –, dar cu gândul mereu la cer tocmai pentru că nu lăsăm boala şi suferinţa să ne facă robii depresiei şi neputinţei sufleteşti. Nimic parcă mai curajos decât această înveşmântare în ostaş a lui Hristos. O viaţă pe baricadele mântuirii nu este provocatoare pentru leneşi şi neatenţi, pentru aceia care nu-şi caută mântuirea. Dar pentru noi, cei care ne dăm ai lui Hristos? Putem să fim ai Lui fără veşmintele chemării la lupta cea bună? Este creştin cel ce pleacă la lupta aceasta cu echipamentul desperecheat ori incomplet? Mai gândiţi-vă. E momentul să ne lustruim cu pocăinţa voinţa de mântuire. Să învăţăm atenţi preţul iertării care ne face oameni, eliberându-ne din zona „dezbrăcărilor” de sens. Avem un Dumnezeu puternic! Nu avem a ne pierde cu frica… Pr. Constantin NECULA

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *