Catehism

Perspectivă spirituală asupra adicției

Alcoolismul este cel mai elocvent exemplu de dependență. Este cel mai cunoscut în Ro. și este valabil și pentru bolile dependenței de alte substanțe. Procesul spiritual al recuperării din dependențe este asemănător. Vom putea găsi nenumărate mărturii scripturistice și patristice despre alcoolism, spre deosebire de drogurile ilegale, care nu erau atât de răspândite în vechime. Dependența este o boală și lucrul acesta a fost stabilit în 1956 de Organizația Mondială a Sănătății.

  1. a) Consumul de substanțe psihoactive afectează toate dimensiunile ființei umane: fizică, psihică, socială și duhovnicească. Relația cu Dumnezeu este afectată grav de dependențe. Dependența reprezintă o manifestare vizibilă a degradării spiritului uman, o consecință inevitabilă și o formă a respingerii lui Dumnezeu. În baza mandatului încredințat de Mântuitorul de a fi „pescar de oameni” și „medic de suflete”, preotul trebuie să știe să aducă la staulul oilor oaia cea rătăcită. În străduința de a-i asista pe oameni în procesul mânturii, preotul va trebui mai întâi să-i însănătoșească sufletește, pentru a obține mântuirea.
  2. b) Preotul este medic de suflete. Ortodoxia este o metodă și o educație terapeutică, iar lucrarea preoților este terapeutică. Preotul poate să facă și operă socială și altele, dar toate sunt integrate în conduita terapeutică. Un preot nu va putea fi mulțumit doar să-i înmormânteze pe cei pe care nu i-a putut ajuta, ci va face tot posibilul să intervină în viața lor pentru a schimba ceva.
  3. c) Consumul de alcool este doar un simptom al bolii alcoolismului, și nu boala însăși. El reprezintă doar vârful icebergului, cauza fiind serioase tulburări spirituale.

În primul rând, trebuie să spunem că în sufletul oricărui om există aca tendință spre o stare de bine, care determină cele mai multe decizii, opțiuni și gusturi ale noastre. Starea aceasta paradisiacă este preexistentă conștiinței noastre și nu se poate realiza în lumea aceasta. Frământările existențiale sunt de neevitat, iar omul, prin liberul arbitru, le interpretează după cum dorește. El alege fie să sacrifice starea viitoare pentru a resimți starea de bine în prezent, fie sacrifică prezentul cu nădejtea în răsplata din viața viitoare. Repetata alegere a satisfacerii imediate a plăcerii transformă uzul în abuz, care devine rutină și automatism, intoxicare și obsesie, și se finalizează cu dependența fizică și psihică.

Starea după care tânjește sufletul uman este dată de îndumnezeire. Această stare însă poate fi ușor contrafăcută și confundată cu starea de euforie dată de consumul drogurilor. De aceea, în unele religii primitive, substanțele psiho-active din droguri jucau un rol de „stimul sacru” în atingerea unor stări de religiozitate.

Astăzi, neurobiologia ne explică mecanismul producerii de dopamină, care induce starea de euforie și eliberare, care duce la „dependența de eliberare”. Această stare nu este decât o imitare palidă a acelei stări extatice,  experiată pe cele mai înalte piscuri de spiritualitate, dar la care se ajunge numai prin asceză. Desigur, cei mai mulți preferă „scurtătura”, care-i fuce în final la o „înfundătură”. Aceste stări sufletești, aflate în poziții diametral opuse pe scara mântuirii, au fost numite, în mod paradoxal, beție.

Abuzul de băutură în concepția Sf. Părinți. Beția, în general, este o stare de spirit alterată care se poate dobândi prin diferite mijloace. Ea poate fi obținută fără a consuma alcool. Sf. Scriptură vorbește explicit despre această posibilitate: „Vai de cei ce se îmbată, dar nu de vin!” (Is. 29, 9). Și Sf. Părinți admit posibilitatea experierii unor stări sufletești care seamănă cu beția, fără a consuma alcool. Sf. Vasile: „Mânia este o beție a sufletului; îl face pe om fără de judecată ca și vinul. Tristețea este și ea o beție, că tulbură mintea. Și, ca să spun pe scurt, fiecare dintre stările sufletești care tulbură mintea, poate să fie numită beție… Gândește-te la omul mânios cât de beat este de patimă! Nu mai este stăpân pe el însuși; nu se mai cunoaște pe el și nici nu cunoaște pe cei de față. Fugi de această beție, dar nu primi nici beția pricinuită de vin.”

Alcoolul este privit de Sf. Vasile ca o substanță materială, care are același efect asupra spiritului omenesc pe care îl au și diferite cauzed de natură pur spirituală. Alcoolulare un efect imediat în plan pishic și spiritual. Aceeași idee o regăsim și la Sf. Ioan GA, cu precizarea că beția ne-alcoolică este mai dăunătoare decât cea provocată de alcool.

Se pare că expresii de genul „beția patimilor”, „beție fără alcool” erau destul de folosite de Sf. Părinți. „Beția fără alcool” era privită ca o realitate diferită de beția alcoolică, dar asemănătoare prin manifestările lor. Sf. Antioh: „Este foarte bine a se sili omul ca să-și înfrâneze patima mândriei, să-și sfărâme iuțimea sufletească, cu îndelunga răbdare și cu blândețea, cu rugăciunea și cu smerenia. Că ostenelile ce le adună omul prin post și rugăciune, apoi într0un ceas le fi pierde, diavolul mâniei luând roada ostenelilor celor de mulți ani, Și, iată omul beat fără de vin!

Starea de beție, indiferent de natura cauzei sale, ni se prezintă ca o alternativă aparent rezonabilă, deși subiectivă, la realitatea obiectivă, de multe ori monotonă și nesatisfăcătoare, în care trăim. Mulți au dorința de a face viața puțin mai incitantă. În lipsa unei experiențe spirituale autentice, starea de normalitate poate fi plictisitoare. Beția apare atunci ca un refugiu facil, programabil într-o stare de euforie sau ca o eliberare temporară de eul propriu, apăsător și acuzator. Beția poate fi înțeleasă ca o suspendare voită și conștientă a conștiinței, sau o cenzură a ei, înlocuirea mustrărilor acesteia cu o euforie nemeritată!

O persoană care poate naviga între două realități este o persoană la fel de bolnavă ca un alcoolic, chiar dacă nu bea alcool. Schimbarea conștientă a realității obiective cu o altă realitate, fabricată la comandă, este o boală a spiritului uman. Cel care minte își creează propria sa realitate, diferită de a celorlalți, savurând egoist faptul de a ști lucruri pe care alții nu le știu. Un mitoman adevărat minte de plăcere, nu din interes. Orice om cuprins de o patimă este închis între niște orizonturi unde se simte vinovat și singur, în egoismul atotcuprinzător și auto-distrugător.

Concluzionând, putem spune că  o persoană care se îmbată (cu sau fără alcool) este o persoană care tânjește după o altă realitate decât cea palpabilă. Este, de faptul, dorul după Împărăția lui Dumnezeu. În accepțiunea Sf. Părinți, beția este orice ieșire din sinele propriu, care este împotriva firii atunci când este datorată păcatului și egoismului.

Dar există și o ieșire în sine, atunci când sufletul curat Îl întâlnește pe Dumnezeu, conform firii noastre, care a fost creată să se poată împărtăși de Dumnezeu mai presus de puterile ei prin har. Pentru a ajunge la extaz, e necesară mai întâi o intrare în sine, o regăsire a eului pierdut.

Beția – predare de bunăvoie. Sf. Scriptură condamnă categoric obiceiul băutului excesiv de alcool, întrucât amplifică defectele de caracter ale omului (Înțelepciunea 31, 35) și pentru că aduce suferință și moarte (Ef. 5, 18). Clement Alex. afirmă că beția este otravă.

Băutura excesivă nu duce doar la o îmbolnăvire a sufletului și a trupului, ci poate să ia forme mai grave. Dacă, în general, se punea în practică principiul „urăște păcatul și iubește pe păcătos”, în cazul Beției, Sf. Ioan GA afirmă că „omul beat e mai rău decât un mort”. Beția este îndrăcire de bunăvoie. Beția întunecă mai cumplit decât îndrăcirea și lipsește pe omul beat de orice judecată.

Când vedem un îndrăcit avem milă de el; cu bețivul, însă, ne revoltăm, supărăm, îl blestemăm. De ce? Pentru că un om chinuit de demon face fără voia lui ceea ce face. Bețivul, însă, nu merită iertare pentru ceea ce face, pentru că de bunăvoie a ajuns așa de rău. Pentru Sf. Ioan GA, patima băutului este sinonimă cu demonizarea. Pe cel care bea într-un mod irațional nu numai oamenii îl ocolesc, ci și Sf. Duh. Beția alungă harurile duhovnicești, spune SF. Vasile.

De aceea, cel care se îmbată riscă pierderea mântuirii: „Nu poți vedea Împărăția cerurilor dacă ești bețiv. Nu vă înșelați, spune Pavel, nici bețivii, nici hulitoriii nu vor moșteni Împărăția Cerurilor. Unde-i beție, acolo-i diavolul” (Sf. Ioan).

Prin consumul de substanțe adictive devenim mai vulnerabili atacurilor demonice, care pun stăpânire pe voința noastră liberă. Patima băutului reprezintă semnul văzut al înfrângerii noastre în lupta nevăzută cu duhurile întunericului.

Cea mai potrivită persoană pentru a aborda alcoolismul, datorită naturii sale spirituale, este preotul. Este nevoie de multă rugăciune și maturitate duhovnicească, dar și de înțegere și pregătire profesională, pentru că lupta noastră e împotriva începătoriilor, a stăpâniilor, a duhurilor răutății (Ef. 6, 12). Sf. Teodosie: Preotul alungă cu ușurință un demon de la un îndrăcit, dar a-l alunga de la un bețiv este un lucru care depășește exorcisemele preoților din întreaga lume!

Bețiile repetate îl pot duce pe om într-o situație „mai cumplită decât îndrăcirea”. Ținând cont de faptul că bețivul e „drac de bunăvoie”, există prejudecata că tot de bunăvoie poate să renunțe la această patimă. Dar tocmai voința lui liberă este robită de diavol și incapabilă de a lupta singură.

De aceea, pe lângă rugăciune, este nevoie de mult efort, conlucrare și susținere duhovnicească din partea celorlalți. „Omul, de păcătuit, păcătuiește singur, dar de îndreptat, nu se îndreaptă decât numai în comuniune”. Conform studiilor, numai 5% reușesc să rămână abstinenți fără ajutor din partea unui grup de suport. În cazul alcoolismului, implicarea comunității este o obligație.

Dependența: păcat sau boală? Alcoolismul nu poate fi numit păcat pentru simplul fapt că păcatul este un act, un gest săvârșit în mod liber, pe când alcoolismul se referă la o stare de dependență, dobândită involuntar. De ce involuntar? Nimeni nu bea ca să ajungă dependent. Omul bea ca să se simtă bine, integrat, acceptat, nu să ajungă dependent. Dependența se instalează în mod involuntar, odată cu timpul, încât oamenii realizează că s-au îmbolnăvit de alcoolism numai când nu mai pot face nimic.

Sf. Ioan Damaschin: „Actul involuntar se săvârșește sau prin forță, sau prin neștiință. Prin forță este actul involuntar al cărui principiu este extern, la care este silit. Actul involuntar săvârșit prin neștiință este atunci când suntem noi cauza neștiinței. Ex: dacă cineva fiind beat ucide, a omorât din neștiință, dar nu involuntar, căci el a provocat cauza neștiinței (beția). Dar dacă cineva, trăgând cu arcul în locul obișnuit a omorât pe tatăl său care trecea pe acolo, a făcut-o din neștiință și involuntar!”

Concluzionând, putem spune că involuntară este atât instalarea dependenței, generată fiind de neștiință, preum involuntare sunt și bețiile ulterioare instalării dependenței, datorate principiului determinator extern. Floyd Franz: „alcoolismul începe ca păcat și se termină ca boală”.

Beția este un păcat, dar alcoolismul este o patimă sau o boală a sufletului. Cineva poate fi alcoolic fără să fi băut de mai mulți ani. Sf. Nichita Stithatul: „Patima este ceea ce se mișcă în suflet, iar fapta păcătoasă, ceea ce se vede în trup. Pofta, mânia și mândria sunt patimi ale sufletului. Iar preacurvia, uciderea, furtul, beția și orice altceva care se face prin trup, sunt fapte păcătoase ale trupului.”

Termenul cel mai potrivit pentru alcoolism este de „patimă” sau „boală”, nicidecum de păcat.

Termenul medical de boală nu presupune anularea reponsabilității celui în cauză, ci doar o nuanțează. Alcoolismul poate fi diagnosticat și descris în termeni medicali, subliniindu-se necesitatea intervenției atât a specialiștilor (medic, preot, psiholog) cât și a ne-specialiștilor (familie, prieteni, comunitate).

Conceptul de „boală” presupune dependența fizică și psihică / adicția de alcool. Analiza etimologiei cuvântului „adicție” ne arată proveniența sa din eng. „addiction” de la lat. „addictus” = sclav / sclavie. În vechea Romă, era numit addictus cel care devenea sclavul cuiva, ca urmare a neplății unor împrumuturi. Aceste termen ilustrează foarte bine situația depenentului care, consumând regulat alcool, aunge apoi să fie stăpânit.

Dpdv duhovnicesc, boala alcoolismului este un simptom al unei tulburări mai profunde. Pornind de la faptul că elementul  divin al firii umane îl constituie chipul lui Dumnezeu din om, putem spune că omul își găsește fericirea atunci când există o corespondență între tip (chip) și prototip (Sf. Treime). Chipul întreit al lui Dumnezeu poate fi înțeles prin cele 3 puteri: rațiunea, sentimentul și voința liberă. Când există armonie între acestea, atunci transparența dintre om și Dumnezeu este desăvârșită.

Dar, din cauza naturii teandrice a omului, dezechilibrul interior al acestor 3 puteri înseamnă o desfigurare a chipului Sf. Treimi din noi. O dezvoltare exagerată a uneia dintre aceste puteri duce implicit la alterarea sau denaturarea funcțiilor celorlalte. Oamenii cuprinți de o patimă au de obicei o logică contradictorie.

S-a observat că alcoolicii sunt persoane extrem de raționale, căutând cele mai imposibile argumente. Alcoolicii sunt greu de combătut prin argumente, întrucât ei sunt cei mai buni avocați ai cauzei proprii. Această aptitudine s-a dezvoltat în încercarea lor constantă de a-și înăbuși mustrările conștiinței și de a găsi argumente pentru a-și justifica băutul.

Alexis Carrel: „inteligența nu poate fi de mare folos aceluia care n-are decât atât! Fără exercițiul voinței, inteligența rămâne risipită și sterilă.” Astfel, inteligența aridă, fără a fi implicate sentimentul și voința, devine monstruoasă.

Această armă de apărare a alcoolicilor se transformă cu timpul în cel mai mare dușman și chin al lor. Mulți alcoolici recuperați au mărturisit că au trăit iadul pe pământ. Alții beau doar ca să moară. Pentru majoritatea dintre ei singurătatea este cel mai mare chin, spre deosebire de asceți care pleacă în pustie și rezistă acolo întrucât își pot ține loruși loc de lume.

Nu se știe dacă raționalizarea exacerbată a gândirii duce la creșterea apetitului pentru alcool, care activează afectivitatea sau, dimpotrivă, consumul de alcool crează aceste disfuncții ale sufletului. Consumul de alcool este doar un simptom al alcoolismului.

În exprimarea creștină, termenii de boală – bolnav, respectiv doctorie – doctor sunt foarte des întâlniți. Mântuitorul S-a arătat ca un Doctor al sufletelor și al trupurilor, vindecând pe cei ce suferea sufletește și trupește (Mt. 9, 12; Mc. 2, 17; Lc. 5, 31).

Larchet: Această funcțiune de doctor îndeplinită de Hristos, apoi în numele Său de Apostoli, este atât de frapantă, încât observatorii păgâni prezintă creștinismul ca pe o religie pentur bolnavi, fapt ce-i miră în această epocă, în care religiile au tendința de a disprețui pe bolnavi și de a se atașa de cei sănătoși.

În NT vindecările miraculoase ale trupului era întotdeauna precedate de restaurarea sănătății sufletești. Mântuirea este privită ca cea mai importantă vindecare. Pentru mântuirea pe care a adus-o Hristos, în literatura creștină se folosește o terminologie terapeutică – soteria și sozo = mântuirea și a mântui / vindecare și a vindeca. Putem observa că eliberarea de patima alcoolismului este sinonimă cu vindecarea sufletului, dar și a trupului. Preotul, înainte de a mântui sufletele, va trebui să le însănătoșească.

„O patimă este mai mult decât o îmbolnăvire a sufletului, este căderea în robia unei puteri vrăjmașe, care ne stăpânește cu silnicie, urmărindu-ne moartea veșnică. În dosul fiecărei patimi se ascunde puterea diavolului” (V. Mihoc). Dependența este o formă de respingere a lui Dumnezeu și de intrare în sfera de atracție malefică a celui viclean. Iar patima este cu adevărat greu de tratat. SF. Vasile: obiceiul se preface în natură.

Abii termeni (boală și patimă) trebuie folosiți într-un mod complementar, întrucât ambii exprimă în mod egal, deși din perspective diferite, același caracter de anormalitate al alcoolismului.

În trecut, alcoolicii au fost stigmatizați și priviți ca oameni păcătoși. Acest mod de înțelegere nu a adus nicio schimbare în modul lor de viață. Privind însă alcoolismul ca o patimă / boală, avem posibilitatea să înțelegem pe deplin cauzele ei profunde, stadiile și simptomele specifice, aplicând și un tratament integral.

Beția, o sete de… Dumnezeu? Dacă stadiul cel mai de jos al degradării spiritului uman este numit beție, în mod paradoxal starea de înaltă îmbunătățire duhovnicească este numită cu același cuvânt. Astfel, termenul de beție se regăsește în limbajul scripturistic, cât și al SF. Părinți pentru a denumi stări sufletești înalte.

Sf. Ioan Scărarul compară manifestările exterioare ale sentimentului dumnezeiesc al dragostei cu starea de beție: „Dragostea e asemănarea cu Dumnezeu, pe cât e cu putință muritorilor. Iar după lucrare, e o beție a sufletului.”

Darul smereniei conferă un sentiment de plenitudine sufletească, iar acesta umple, hrănește și înalță sufletul în așa fel, încât Sf. Nichita Stithatul îl îlustrează laconic ca „ieșind în sine” (extaz). Starea de plinătate care se revarsă în și din sufletul dăruit cu smerenie este dovada negrăită a prezenței Sf. Duh în viața creștinului (In. 7, 38).

Această „beție negrăită” duce la diminuarea până la extrem a necesităților sufletești, precum cele de băutură și mâncare. Sufletul care are o relație conștientă cu Dumnezeu experimentează satisfacții de natură divină. Numai sufletul plin de harul dumnezeiesc poate reduce și chiar elimina bulimia și pofta băutului fără măsură.

Deci, a-ți propune diminuarea satisfacțiilor pe care ți le procură alcoolul, fără ca mai întâi să te ostenești să le înlocuiești cu satisfacții sufletești înalte, înseamnă a-ți reduce la minumum șansele de reușită. Vinul îți poate da veselie, dar numai Duhul îți aduce bucurie. Sf. Nichita Stithatul: celor îmbunătățiți, citirea Sf. Scripturi le este vin din potir dumnezeiesc, înveselind inimile lor și scoțându-i din ei înșiși.

Pr. Stăniloae: „Cunoștința tainelor mari e ca o băutură care îmbată de entuziasm și bucurie, producând o adevărată uitare de sine, dar în același timp o uimire, care-l face pe om să nu se confunde cu Dumnezeu, pentru că în uimire trăiește ceea ce nu este al lui. În tot urcușul duhovnicesc Dumnezeu urcă în noi”.

Curajul și seninătatea cu care mucenicii și toți sfinții au înfruntat lumea și diavolul s-au datorat tocmai acestei stări sufletești de exaltare și bucurie, câștigată prin iubire și nevoință. Nebunii pt Hristos au fost de fapt beți de dragoste pentru El. Sf. Isaac sirul consacră un întreg capitol dezvoltării acestei idei (Beția lui Dumnezeu îl face pe om nesimțitor față de întristări).

Sf. Grigorie de Nyssa a vorbit despre beția trează ca fiind entuziasmul vederii lui Dumnezeu și al odihnei pline de bucurie în iubirea lui nesfârșită. Beția sacră e scopul sublim al vieții creștinului, sinonim cu înduhovnicirea, așa cum învață și SF. Serafim de Sarov. Beția divină este trăirea tainelor și a dogmelor Bisericii.

Unele manifestări externe ale sfinților purtați de Sf. Duh sunt inexplicabil de asemănătoare cu cele ale persoanelor bete. În ziua Cincizeicmii mai multe persoane neavizate i-au confundat cu niște oameni beți (FA 12, 13).

Aparenta asemănare dintre manifestările neobișnuite ale celor 2 categorii se datorează faptului că, în ambele situații, apare o anumită lipsă de control asupra sinelui, acea ieșire în și din sine. Ambele categorii beneficiază de o senzație de plinătate care se revarsă pe dinafară. Desigur, în primul caz e vorba de o desăvârșire și o transfigurare a eului în lumina și căldura SF. Duh, iar în al doiela caz, de o desfigurare a chipului și sufletului omului robit de patimă.

Beția, ca rezultat al folosirii diverselor substanțe, este interzisă de Dumnezeu, întrucât ea este un surogat ieftin și o imitație nereușită a acelei stări de beție sacră. Numai așa, în sens mistic, poate fi interpretat: „luați și beți și îmbătați-vă” (Cântarea cântărilor 5, 1); „Îmbătați-vă, dar nu de vin” (Is 29, 9). Aceste îndemnuri VT la ospăț = o anticipare / prefigurare a ospățului din Împărăția cerurilor. Cât despre îndemnul îmbătați-vă, el se referă la acea beție sacră a iubirii divine.

Sf. Pavel: „Nu vă îmbătați de vin, în care este desfrânare, ci vă umpleți de Duhul” (Ef. 5, 18). Astfel, îmbătarea cu vin să fie combătută cu îmbătarea de Duhul – o beție înlocuind-o pe cealaltă. Sf Ioan GA, în Împotriva bețivilor, și a celor ce merg la cârciumi propune același lucru.

Dumnezeu rezervă fiecărei ființe umane posibilitatea de a experimenta stări de exaltare sufletească extraordinare, acestea fiind dar special al lui Dumnezeu și nu rezultatul consumării cu premeditare a unor substanțe. Din păcate, din cauza ușurinței cu care poate fi procurat, alcoolul este cea mai folosită substanță în scopul modificării stării de conștiință.

Beția divină, care cere un efort susținut și conlucrare cu Dumnezeu, este astfel înlocuită, explicându-se lipsa oricărui interes din partea băutorilor pentru viața spirituală. Pe cât de departe este desfrânatul de iubirea curată, tot atât de departe este alcoolicul de beția sacră!

Dpdv ontologic, omul se află în relație de dependență față de Creatorul său. Depărtându-se de Dumnezeu, omul se înstrăinează totodată de el însuși. El devine astfel dependent de lucrul care l-a înlocuit pe Creatorul său. Stare de neutralitate nu există. Ori Hristos, ori Bachus!

Îndepărtându-L pe Dumnezeu din ființa noastră, rămânem cu un imens gol sufletesc. Omul va căuta mereu să-și umple acel gol „rezervat” lui Dumnezeu prin surogate ieftine. Astfel, putem spune că până și cel care se duce la crâșmă să bea, Îl caută cu disperare pe Dumnezeu. Numai că nu Îl caută unde trebuie.

Conceptul de boală al dependenței (Floyd Frantz)

Def: Alcoolismul este atât o boală a trupului, cât și a sufletului. Una dintre caracteristicile bolii este apariția unor simptome specifice la nivel fizic, psihologic și spiritual în momentul încetării consumului de alcool. Simptomul cel mai evident îl reprezintă incapacitatea alcoolicului de a controla în mod constant când și cât va bea, precum și ce se va întâmpla după ce începe să bea. Alcoolicul va continua să consume alcool în ciuda problemelor serioase.

Alcoolismul – o boală fizică, emoționale, socială și spirituală. Societatea contemporană se dezvoltă în permanență, în direcții nebănuite. Disponibilitatea bunurilor materiale i-ar șoca pe cei de acum 50 de ani, iar confortul din cele mai multe case ar trezi invidia regilor. Odată cu aceste progrese, medicina și psihologia se dezvoltă tot mai mult și pot da răspunsuri problemelor sociale, în special alcoolismului și dependenței de droguri.

Abuzul de alcool și alcoolismul sunt o problemă veche, dar și una de mare actualitate. E veche, pentru că oamenii se confruntă de generații întregi cu efectele nefaste ale consumului de alcool. Alcoolul e menționat în Biblie începând cu Cartea Facerii și până la Ep. Sf. Petru.

Totodată, e o problemă de actualitate pentru că fiecare nouă generație este afectată de alcoolism. Atunci când oamenii sunt asaltați de această boală spirituală, ei nu pot să recunoască modul în care alcoolismul i-a atins pe prietenii lor sau pe ei înșiși. Mândria le spune „nu, mie nu mi se poate întâmpla asta niciodată”. Totuși, în Ro. mai mult de 1 milion de persoane consumă alcool în mod abuziv.

Abuzul de alcool și alcoolismul se intersectează cu cele mai multe dintre evenimentele sociale normale (nunți, botezuri), dar și cu majoritatea problemelor sociale (divorțuri, violență). Abuzul de alcool „răpește” în jur de 15 ani din durata medie de viață a băutorului. El diminuează treptat și capacitățile mentale, mai ales capacitatea de a relaționa cu ceilalți la un nivel semnificativ.

Sărăcia, pierderile sau problemele psihologice nu cauzează alcoolismul. Abuzul de alcool, însă, contribuie deseori la apariția sau agravarea acestor probleme.

Întrucât sunt atât de multe și mari diferențe între alcoolici, se ia în considerație că alcoolismul nu este doar o boală, ci mai degrabă o serie de boli. Modelul Jellinek descrie particularitățile alcoolismului: „primar, progresiv, cronic și fatal”. Jellinek arată că celalalte probleme cu care se înfruntă alcoolicul nu se vor ameliora până când acesta nu va înceta să mai bea alcool.

Spune că e „cronic” pentru că durează toată viața, precum diabetul. Jellinek spunea că e o boală fatală pentru că scurtează durata medie de viață. Tot pentru a evidenția caracterul progresiv al alcoolismului, anumite stadii pot fi identificate în evoluția unei persoane către și prin alcoolism: stadiul pre-alcoolic, stadiul incipient, urmate de stadiile intermediar și final.

Pentru a înțelege ce anume este alcoolismul, trebuie să îl analizăm prin prisma unei suferințe care se răsfrânge asupra întregii persoane. Atât trupul, cât și sufletul persoanei sunt afectat de băutul abuziv. Consumul excesiv de alcool poate determina modificare echilibrului biochimic al unei persoane, ajungându-se astfel la dependența biologică sau fizică. Această parte a bolii e vizibilă atunci când o persoană tremură, transpiră sau are convulsii.

Această poftă rezultă dintr-un dezechilibru al sistemului nervos central, cauzat de consumul abuziv de alcool pentru o perioadă lungă de timp. Dependența fizică este o combinație între durerea fizică a sevrajului și durerea emoțională a poftei de a bea. Acestora li se adaugă alte simptome psihologice, toate acestea făcând foarte dificilă încetarea consumului.

Dovezi fiziologice ale conceptului de boală. Dovezi de natură neuro-chimică: alcoolul acționează asupra acelorași zone din creier ca și morfina sau heroina. La alcoolici s-au descoperit nivele semnificativ mai mici ale activității serotonice din sânge, mai ales în timpul perioadei de băut. Descoperirile din aceste surse sugerează că nivelul scăzut de serotonină îl determină pe alcoolic să bea.

Alcoolul poate să stimuleze anumite stări: foamea, setea, sexul. Sursa acestor stări de imbold este sistemul limbic, o parte primitivă a creierului în care își are centrul memoria și stările de dispoziție. Se pare că satisfacerea acestor imbolduri se asociază în memoria consumatorului cu satisfacerea setei de alcool – consumul de alcool devine pentru persoana dependentă precum sunt instinctele de bază. Procurarea și consumul de alcool devin imbolduri de bază pentru persoana alcoolică – devine o boală a sistemului limbic.

Studii genetice. Alcoolismul poate fi transmis genetic. Multe cercetări științifice au evidențiat faptul că alcoolismul se află printre bolile care se transmit genetic. Oamenii de știință au reluat spusele lui Plutarch: „din bețivi, bețivi se nasc”. Vulnerabilitatea genetică se referă la faptul că anumiți indivizi au tendința să dezvolte o dependență atunci când sunt expuși la alcool. Jellinek a scris despre alcoolismul familial – cel puțin 50% dintre alcoolici au măcar un alt membru al familiei alcoolic.

Studiile de adopție au arătat că biologia determina dezvoltarea alcoolismului. Aceste studii au urmărit copii adoptați care au fost separați de părinții lor înainte de 6 luni. Copiii care mai târziu au devenit alcoolici au avut părinți alcoolici – se pare că structura genetică a părinților determină alcoolismul la copiii adoptați.

Studiile pe gemeni au arătat că gemenii identici au o rată mult mai mare de a ajunge alcoolici decât gemenii bivitelini, care au o structură genetică diferită.

Conceptul de boală este valid dpdv terapeutic. Acceptarea alcoolismului ca boală s-a extins și a redefinit abordarea noastră în tratarea acestei afecțiuni. Dovezi marcante au apărut la Alcoolicii Anonimici, program care promovează conceptul de boală. În 1939, AA aveau 300 de membrii, astăzi exista aprox. 3 milioane în 136 de țări.

Oamenii care neagă faptul că alcoolismul este o boală, îl privesc cel mai adesea pe alcoolic din perspectiva degenerării morale.

Putem face ușor comparația între alcoolism și diabet. Diabeticul trebuie să respecte un anumite regim alimentar și să facă schimbări în viața lui. Același lucru e indicat și de perspectiva alcoolismului ca boală. Alcoolicul e neputincios față de alcool, dar nu și față de alcoolism. Alcoolicul va trebui să țină regim față de alcool și va trebui să învețe cum să își trăiască viața zi de zi, cum să e bucure și cum să facă față problemelor fără să bea. El poate fi un om care să se bucure din nou de viață, așa cum un diabetic poate fi un om de succes, în ciuda bolii sale.

Alcoolismul ca patimă sufletească. Alcoolismul afectează și sufletul persoanei. Alcoolicul tipic e aproape mereu confuz și se simte vinovat. Aceste sentimente de rușine și vinovăție pot deveni atât de puternice, încât să îl împiedice să înțeleagă cu adevărat consecințele comportamentului său.

Alcoolicul evită să aibă de-a face cu lumea reală. El nu vrea să vadă că abuzul de alcool a fost cel care i-a cauzat probleme în căsnicie, spre exemplu. El va spune că „soția nu mă înțelege” sau va găsi alte modalități prin care să arunce vina asupra soției.

Aceasta este un simptom al bolii spirituale și e nevoie de ajutorul unui îndrumător duhovnicesc pentru ca alcoolicul să înceapă să înțeleagă și să își rezolve problemele. El trebuie să se confrunte cu realitatea și să își asume responsabilitatea de a-și transforma casa într-un loc plin de iubire și siguranță pentru toată familia. Trebuie să își restabilească relația cu Dumnezeu și să se împace cu el însuși, însă nu va putea face aceste lucruri singur.

Fără îndrumător spiritual care să îl ajute să iasă din spirala dependenței, el va continua să facă aceleași greșeli de gândire și judecată care îl vor menține în starea de rob al dependenței – patima este cea care îi controlează viața.

Recuperarea din orice boală implică sufletul persoanei, pentru că omul este trup și suflet. Ce îl afectează pe unul, îl lezează pe celălalt. Dependența trupului e corelată cu patima sufletului. Dependența spirituală este mai importantă, căci doar prin lupta cu aceasta i se poate face față dependenței fizice, ajungându-se mai apoi atât la vindecarea trupului, cât și a sufletului.

Recuperarea din depenedență apare atunci cân trupul, mintea, emoțiile și sufletul sunt tratate împreună și sunt în armonie cu voia lui Dumnezeu pentru acel om.

Nu se impune o atitudine anti-alcool. Consumul de vin reprezintă, spre exemplu, o preocupare veche și, uneori, folositoare. Deși Biblia ne oferă multe avertismente în legătură cu băutul vinului, el este acceptat în general în scopuri de socializare. Consumul de alcool devine o problemă doar dacă devine un tip de idolatrie.

Oamenii divinizează alcoolul atunci când îi permit acestuia să Îl înlocuiască pe Dumnezeu ca sursa a fericirii, bucuriei și scopului lor în viață. În loc să trăiască pentru Dumnezeu și pentru familia sa, alcoolicul îcepe să trăiască pentru el însuși, preocupat de următoarea ocazăe să bea. Alcoolul devine zeul său pentru că are nevoie să bea pentru a fi fericit. În timp ce Dumnezeu începe să ocupe locul secund, același lucru se întâmplă și cu soția / familia alcoolicului.

Alcoolismul nu este doar un simptom al unei “boli sufletești”. Noi toți păcătuim și în fiecare din noi există o formă de idolatrie prin care Îl punem pe Dumnezeu pe locul al doilea. În cazul alcoolicului, acest lucru este dus la extrem.

Oamenii de știință au descoperit acțiunea biochimică a adicției fizice, acum există medicamente pe care dependenții le iau și nu mai mor în sevraj, acestea diminuând pofta intensă de a bea. Consilierii, psihologii și asistenții sociali îl pot ajuta pe alcoolic să înțeleagă că există posibilitate de recuperare atâta timp cât va respecta un set de indicații simple. Cel mai important pas a fost făcut acum 75 de ani când un grup de alcoolici (Asociația Alcoolicilor Anonimi sau AA) a început să-și trăiască viața conform unor principii spirituale pt menținerea abstinenței de alcool. Ei au recunoscut importanța conceptului de boală a alcoolismului.

Toate programele de tratament din SUA și Europa au o anumită psihologie morala bazată pe cei 12 pași de recuperare ai AA. Religia nu a avut succes în tratarea alcoolismului pt că: 1. nu a cunoscut faptul că alcoolismul este și o boală bio-psiho-socială și 2. nu a dezvoltat programe de recuperare specializate.

AA-ul susține un fel de “psihologie morală” diferită de cea tradițională secular în care accentul e pus pe persoana care e capabilă să se schimbe pe ea însăși prin descoperirea sinelui. În “psihologia morală” accentul e pus pe persoana care devine dependentă de Dumnezeu care în termeni ortodocși s-ar numi “Praxis” sau “spiritualitate aplicată”.

Mesajul acelor 12 pași ai AA-ului nu este ceva nou pentru Biserică, într-o formă sau alta acesta fiind promovat în aceasta încă din vremea Sfinților Părinți. Aspectul mai nou îl constituie aici conceptul de boală al alcoolismului + faptul că abstinența completă este posibilă. Știința întelege astăzi și ea de ce e necesară abstinența existând nenumărate cărti pe tema implicațiilor asupra sistemului nervos, modificărilor biochimice etc.

sursa:https://cursuriteologie.wordpress.com