Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Plânsul inimii și Țara făgăduinței

Plânsul inimii și Țara făgăduinței

Plânsul inimii și Țara făgăduinței

Dupã ce Sfântul Apostol Ioan descrie minunea vindecãrii slãbãnogului în prima parte a capitolului cinci din Evanghelia sa, în a doua parte el aratã cã ea este un semn pentru trecerea omului din moarte la viațã. Slãbãnogul de 38 de ani nu a putut face nimic pentru însãnãtoșirea lui, dar, la întâlnirea cu Domnul, i s-a cerut voința puternicã de a se vindeca: „Voiești sã te faci sãnãtos?”, l-a întrebat Domnul. Iar numai dupã ce el și-a arãtat deschiderea totalã fațã de Domnul a primit tãmãduirea. Omul nu poate sã treacã singur din moarte la viațã, aceasta fiind o lucrare mai presus de puterile omenești.

În fața acestui adevãr, îndreptãțirea de sine este denunțatã și risipitã. Dacã în viața omului se întâmplã ceva ceresc și dumnezeiesc, acestea se întâmplã numai din mila lui Dumnezeu. Fãrã mila lui Dumnezeu te lauzi „38 de ani” cu fapte bune și viațã moralã, dar te vezi tot pustiu, slãbãnog, gol și nevindecat. Prin faptele sale bune, omul nu face altceva decât sã plângã, iar nici un sãrac nu s-a putut îndreptãți pe sine pentru faptul cã a plâns cerșind milã.

În Patericul Mare, întâlnim 110 capete despre strãpungerea inimii, plâns și lacrimi, ceea ce ne aratã valoarea temei. Strãpungerea inimii înseamnã a te lãsa cu totul biruit, copleșit, strãbãtut de un eveniment, de un cuvânt, de o convingere, de un dor. „A întrebat un frate oarecare pe un bãtrân, zicând: cât de mult dorește sufletul meu lacrimile…, dar nu vin și se întristeazã sufletul meu! Și i-a zis lui bãtrânul: Lacrimile sunt pãmântul fãgãduinței… Așa vrea Dumnezeu ca sufletul sã se întristeze pentru ca mereu sã doreascã a intra în acel pãmânt” (cap. 61). Așadar, lacrimile bune izvorãsc din întristarea cea dupã Dumnezeu, din tânjire, din dorul inimii care așteaptã mila lui Dumnezeu.

Un alt pãrinte al Patericului ne spune: „Postul smerește trupul, privegherea curãțã mintea, liniștea aduce tânguirea, tânguirea boteazã omul și-l face nepãcãtos” (Avva Longhin). Înțelegem cã pașii pregãtitori pentru a ajunge la botezul lacrimilor sunt smerenia, privegherea și retragerea din zgomotul lumii în vederea rugãciunii.

Despre cei mai „tari” la inimã care nu pot sã plângã, Sfântul Paisie spune: „Nu trage concluzii numai din lacrimi. Desigur, lacrimile sunt o caracteristicã a pocãinței, dar nu singura… Durerea inimii și suspinul lãuntric sunt lacrimile lãuntrice, care sunt mai înalte decât cele exterioare. Unul, sãrmanul, spunea: «Ce aspru sunt, Pãrinte! N-am nici o lacrimã! Inima îmi este ca o piatrã! Ce inimã împietritã am! Vai mie!». Deși era foarte sensibil, se simțea foarte aspru, pentru cã nu plângea. Suspina însã din adânc, gemea sãrmanul și auzeai numai un oftat ieșind din adâncul inimii lui! În timp ce celãlalt plânge – râde și este ca vremea de primãvarã…” (Cuvinte duhovnicești, vol. III, pp. 177-178).

Din cele de mai sus, se impun niște observații:

1. Deși în viața duhovniceascã, botezul cu Duhul are o însemnãtate mare, ținând seama cã acest fapt este prin excelențã darul lui Dumnezeu, omul nu poate sã-și rânduiascã în mod artificial acest eveniment, partea lui fiind silința duhovniceascã.

2. Plânsul lãuntric poate fi mai presus decât cel exterior, deoarece acesta din urmã este legat nu numai de viața duhovniceascã, ci și de cea sentimentalã, iar viața duhovniceascã este alta decât cea psihologicã.

3. Nimeni nu este îndreptãțit sã se gândeascã la strãpungerea inimii sale ca la un eveniment trecut, deoarece, „așa cum purtãm umbra noastrã peste tot, tot așa suntem datori sã avem plânsul și strãpungerea, oriunde ne-am afla” (Patericul).

Întorcându-ne la faptul cã Mântuitorul i-a cerut slãbãnogului voința de a se vindeca, putem sã formulãm o învãțãturã de cãpetenie: Dumnezeu vrea ca voința omului de a se mântui sã fie dusã pânã la ostenealã, tânjire și plâns. Voința fãrã plânsul inimii este ca o corabie fãrã pânze ce nu poate strãbate marea învolburatã cãtre Țãrmul fãgãduinței.

Preot Petru RONCEA

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!