Călătorind de mult timp prin creația fratelui Traian Dorz, am poposit la marginea ei mai întâi ca un cititor grăbit care a gustat prea puțin din fântâna vieții. Inocența vârstei și neștiința mă făceau să cred că alte ape „sunt mai dulci, mai plăcute” și, cu toate acestea, nu puteam să văd în creația celui cu care îmi alina mama plânsul în pruncie cântându-mi cu aceeași prospețime „Sărută mamă, fruntea” doar un frate mai mare al celor care au scris „în dulcele stil clasic”, un frate care și-a înmuiat pana doar în călimara creației populare. Simțeam că este mult mai mult…
Mai târziu, am descoperit cu bucurie că opera fratelui Traian Dorz seamănă cu o ladă de zeste pictată cu măiestre, nu în culorile trecătoare și uneori limitate ale meșterului popular, ci în nuanțele infinite ale veșniciei. Mai mult, deschizând această ladă, am dat de mii și mii de comori care bucură și sufletul inocent al pruncului și inima omului simplu în căutarea Cerului și mintea celui care încearcă să cuprindă misterele lumii.
Poeziile sale cuprind mai întâi, așa cum e firesc, frământările și biruințele credinței, ale Oastei, îndemnuri și mustrări pentru omul călător spre cer, dar, presărate prin toate volumele, găsești creații despre ceea ce definește ființa umană, despre eterna luptă între credință și neputință, despre fragilitatea omului.
Imaginea omul ca sumă a contariilor în care se regăsește efemerul și eternitatea este reliefată în multe creații dorziene, una dintre cele mai semnificative fiind: Sunt născut odată (vol. Cântările cele din urmă) „Sunt născut odată cu acest pământ/ toate ce-s într-însul și în mine sînt:/ timpul lui cel fugar, lutul lui cel greu/ plânsul lui cel singur sînt și-n trupul meu./ Și-s născut odată cu acest cer sfânt/ toate ce-s într-însul și în mine sînt/ cântecul, lumina, veșnicul credeu/ liniștea și taina-s și-n sufletul meu./ Și-s născut odată cu acest Cuvânt/ Toate ce-s într-însul și în mine sînt/ Zbucium de iubire, calm de Dumnezeu/ dor de Veșnicie, sunt și-n duhul meu.” Astfel, trupul, sufletul și duhul primesc din atributele pământului, ale Cerului și ale Cuvântului, iar conlucrarea lor nu este întotdeauna ușoară, tocmai pentru că își întrepătrund izvoarele atât de diferite.
Fragilitatea ființei umane e dată în special de neputințele trupului, omul fiind numit de poet deseori lut („cuib de lut umplut cu soare/ inimă bolnavă”), luminiță, mugur („Doamne, sunt o luminiță/ cât un mugurel de viță” sau „Doamne, sunt un mugur viu/între-un leagăn și-un sicriu”), pribeag, străin (Cineva te strigă din oricare prag/ nu uita pribegii – și tu ești pribeag. Când din orice poartă cheamă un suspin/ mângâie străinul! – și tu ești străin”), umbră, părere, suspin („Ce suntem noi, Doamne? – umbră și părere/ un suspin de-o clipă, iar apoi tăcere”), Apoi, trupul e văzut ca un cort de lut ce ne ține legați de pământ și de care omul se va despovăra în clipa morții („Se va desface-odată cortul acesta/ ce se cheamă lut (…) și diafan, ne vom desprinde/ ca fulgul dus de-un vânt ușor/ cu aripi largi spre Veșnicie/ plutind despovărați de dor” ).
Mai mult, poetul este conștient că omul există și este ceva doar datorită harului lui Dumnezeu, ca o reflecție a Divinului la scară redusă, dar își asumă această stare cu recunoștință: „ Ce-am cuprins din Tine/ într-un biet pahar/ Mare nesfârșită/ cu profund de har” sau „ Eu sunt un strop din unda Ta/ Izvor desăvârșit de viață/ și toată strălucirea mea/ mi-e revărsată de-a Ta față”. Apoi, poetul se vede la fel de mic și devine „un psalm din corul Tău (…)/ o iotă din Cuvântul Sfânt(…)/ o rază din lumina Ta/ un picur din al Tău ocean/ Și-un rod al rugăciunii Tale/ și-un rob ce urcă an de an”, dar „tot ce-i dumnezeiesc” în el „se datorează numai Ție (Tatălui Ceresc)”.
Uneori, contrastul dintre sufletul care reflectă ceva din nemărginirea Cerului și duhul ce amintește de sfințenia Cuvântului pe de-o parte și nimicnicia trupului pe de altă parte, e prilej de uimire, mirare pentru poet : „din ce lumină orbitoare/ ai scos lumina pusă-n noi/ de poate-ncape atâtta slavă/ în niște bulgări de noroi?”.
Alteori, firile atât de diferite ale omului conduc la lupte între dorința de a face bine și neputință, între chemarea divină și irosirea ei. În multe poezii, se simte lacrima celui care atât de mult dorea să fie și nu a putut. Emblematice sunt în această privință versuri precum cele din „Argilă și cernoziom” : „Argilă-am fost!…/ și rod din mine puțin am dat și prea târziu/ atunci când trebuia-n recolte/ bogat cernoziom să fiu (…)N-am fost argila-asemănată cu aurul cel luminos,/ am fost cernoziomul negru, cu chip închis și-ntunecos, / n-am fost la timp, nici bună-argilă/ n-am fost nici bun cernoziom,/ am fost o slabă și săracă și aspră inimă de om!…” sau „ și n-am fost înger diafan (…), ci înger cu aripi de lut ”.
Cu toate acestea, poetul nu deznădăjduiește, știind că Fiul Omului a îmbrățișat în Sine însuși cele două firii de dragul Omului, pentru a-l îndumnezei „O, cum Ți-ai strâns atunci Nemărginirea/ ca să încapă-n staulul de oi/ Când ți-ai înomenit dumnezeirea/ ca să ne îndumnezeiești pe noi” și a-l duce spre Slava viitoare, ca niște păsări călătoare înspre limanul dorit: „Cocori scăpați din Nordul unde/ fiorduri și ghețari se-ntind/ de cântec vom umplea nălțimea/ spre Sudul însorit suind.”.
Uneori, întoarcerea omului spre Dumnezeu, poate aduce pace, echilibru între firile diferite din ființa umană și înainte de clipa suirii spre Cer: „Suflet al meu, cât de străin/ ai fost cândva de trupul meu/ când pentru el era senin/ era de tine cel mai greu; /ce pentru el era plăcut/îți era ție-atât de-amar/ el ne-ncetat flămând de lut/ tu pururea-nsetat de har./ Tu ne-ncetat întors spre Cer/ el ne-ncetat înspre pământ/ tu suspinând în lanț și fier/ el în păcat, cu râs și cânt/ () Dar Slavă Celui ce-a adus/ o zi din care am ajuns/ un singur umblet cu Iisus/ și-n ce-s văzut, și-n ce-s ascuns./ Suflet al meu, ce fericit/ duci trupul azi după Hristos/ când cu un eu deplin unit/ caut să-L slujesc armonios.”
Alteori, odată cu Nașterea de Sus, omul simte nevoia dobândirii unui nou trup care să-i poarte noul, prea plinul suflet: „Ca mugurul ferice/ de soare-mbrățișat/ ce nu mai poate –ncape în coaja-n care-a stat/ când viața nouă-l umple/ cu clocot și trăiri/ce-și cer eliberarea/ în floare și rodiri, / tot astfel când, Iisuse/ mă umpli Tu de har/ când Tu, cel fără Seamăn/ și Fără de Hotar/ cobori în încăperea / îngustei mele vieți/ umplând-o cu trăirea/ cereștii frumuseți. / Simt cum îmi arde lutul/ Nemuritorul Foc/cum firea nouă crește/ de nu mai are loc/ cum șubredei ființe/ îi rupe slabul tort/ de-aș cere-un trup din ceruri/ lumina să-i mai port.
Soluția o găsește fratele Traian Dorz (așa cum am mai spus) la însuși Urzitorul nostru, cel care ne aduce mântuire și fericire ființei noastre de lut: „Iisuse Dulce, Urzitorul/eternei noastre mântuiri/ mă copleșește greutatea/ slăvitei tale fericiri. Cu-atâta mare de lumină/ și zări cerești de bucurii/ umplut-ai inima zdrobită/ de chinu-atâtor ani pustii!/ peste viața mea firavă/ adus-ai munți de haruri grei/ și-atâta fericită slavă,/ de-o frânge greutatea ei… Simt bucuria grea-ncercându-mi/ prea slabul firii mele tort,/ mă doare-atâta fericire/ și parcă nu mai pot s-o port…()E mult mai mult decât încape/ în bietul suflet obidit/ și, copleșit, suspin: Iisuse,/ de cât am fost învrednicit! ”
De cât am fost și noi învredniciți să avem printre noi și pentru noi un poet – frtele Traian Dorz – care, deși și-a simțit trupul prea îngust pentru sufletul îndumnezeit, a rămas credincios Celui care l-a chemat la luptă, neîngropându-și fricos talantul și continuând să fie o harfă din strunele căreia să se nască cântări și psalmi către Iisus și un clopot de alamă care să dea glas fragilității noastre, să ne învețe să ne-o asumăm și să o lăsăm să o desăvârșească și să o înveșnicească Cel care a zidit-o.
de Melean Ioana
