Porumbel… din stejarii depãrtaţi
fãrã soţ şi frate
singur, singurel strãbaţi
zãri îndepãrtate
arse şi pustii şi moarte zãri îndepãrtate.
Glas strãin te prigoneşte
uli viclean te-alungã
iar din urmã dorul creşte
calea-i tot mai lungã
zarea arde, dorul creşte, calea-i tot mai lungã.
Arzi de sete-n gol de stepe
pieptu-i vâlvãtaie
şi noptarea grea începe
aripa sã-ţi taie
înnoptarea morţii-ncepe aripa sã-ţi taie.
Nicãieri nu-i nici o frunzã
nici o creangã verde
nici un suflet sã pãtrunzã
dorul ce te pierde
cât de mare şi fierbinte-i dorul ce te pierde.
Unde-i albul suflet oare
care te-nţelege
unde-i mâna iubitoare
rãnile sã-ţi lege
mâna albã, mâna moale, rãnile sã-ţi lege.
Cazi… dar sufletul tãu suie
zâmbet alb spre soare
cãtre Ţara unde nu e
dor şi depãrtare
unde nu e despãrţire, dor şi depãrtare.
Unde te aşteaptã-n cale
veci de slãvi senine
Ţara dorurilor tale
porumbel strãine
dorul dorurilor tale, porumbel strãine…
Traian Dorz, din ”Cântarea Cântãrilor mele”
