Pe zidurile tale, Ierusalime, am pus niște străjeri care nu vor tăcea niciodată, nici zi nici noapte. Voi care aduceți aminte Domnului de el, nu vă odihniți deloc. Și nu-i dați răgaz, până nu va așeza din nou Ierusalimul și-l va face o bucurie pe pământ. (Isaia 62, 6-7)
Bolnavii și îndrăciții vindecați de Mântuitorul, adeseori, îi cereau drept recunoștință și mulțumire, să-i lase să meargă după El. Dar Domnul Iisus spunea fiecăruia: Du-te la ai tăi și spune-le tot ce ți-a făcut ție Dumnezeu. Astfel, fiecare tămăduit, fiecare păcătos iertat, devenea, prin porunca celui ce-l vindecase și-i dăduse iertarea păcatelor, un vestitor al Domnului și un propovăduitor al vieții celei noi, pe care a aflat-o în Mântuitorul.
Tămăduirea și iertarea de care se bucura un suflet, aducea cu sine și o îndatorire: aceea de a spune și altora despre Dumnezeu și despre lucrarea Lui, care s-a făcut cu sine. Astfel, bolnavul tămăduit și păcătosul iertat, deveneau vestitorii lui Dumnezeu și misionari ai Mântuitorului. De la orbul căruia Domnul i-a dăruit vederea și care spune vecinilor săi că ”Iisus este care i-a deschis ochii” și până la sfântul Pavel, apostolul Neamurilor, care străbate lumea întreagă, toți cei care au aflat pe Hristos, îl mărturisesc și vestesc lucrarea minunată a Sa, tuturor celor din jurul lor și altora din depărtări. Căci ei nu pot să tacă și să nu spună și altora despre ceea ce au văzut și au auzit și despre ceea ce s-a petrecut chiar cu ei înșiși.
Femeia samarineancă a trezit o cetate întreagă și a scos un popor întreg afară din oraș, pentru a asculta cuvântul Mântuitorului. Urmarea a fost o mare trezire în Samaria…
Sfântul Apostol Pavel a făcut să se cutremure o lume întreagă de propovăduirea Golgotei, pe care o vestea cu nebunia celui ce nu voia să mai știe nimic altceva, decât de Iisus cel răstignit prin care el a aflat iertarea și pacea, Iisus cel răstignit, singurul Nume prin care s-a dat și se dă oamenilor iertarea și mântuirea.
Misiunea de a propovădui Evanghelia, nu era la început o ”slujbă” ca oricare alta, pentru care omul se pregătea prin învățătură și școli. Nu era o însărcinare dată de vreun om, cuiva pe care acesta îndeplinindu-o să primească plata de la oameni. Nu! Ci atunci mărturisitorii, vestitorii, apostolii și propovăduitorii Evangheliei erau numai din cei care L-au cunoscut pe Domnul Iisus. Erau suflete care simțeau trebuința de a mărturisi ceea ce s-a petrecut cu ei înșiși. Erau de acei care nu puteau să nu mărturisească ce au văzut cu ochii lor și auzit cu urechile lor. De aici, și tăria mărturisirii lor, neînfrânte, chiar și în fața morții. La ei nu era o învățătură care putea fi combătută de știința și filosofia omenească, ci era încredințarea puternică a adevărului pipăit, a lucrării care s-a petrecut cu și în însăși viața lor. ”Noi nu putem să nu vorbim despre cele ce am văzut și auzit…” spun apostolii când sunt chemați să dea socoteală în fața sinedriului. Dacă un suflet a aflat pe Domnul, a cunoscut bunătatea, iubirea și puterea Lui, dacă a aflat iertarea și pacea prin credința în El, acesta va spune și altora ce a aflat în Iisus. El nu poate să tacă. E prea mare harul ca să-l poată păstra închis în sine; e prea mare harul ca să-l poată opri de a nu curge; e prea arzător focul pentru a nu-l lăsa să ardă ca să încălzească și pe alții la para lui. Nu! Nu! El nu poate tăcea, ci va mărturisi și altora tot ce i-a făcut lui Dumnezeu, este un martor viu. Este adevăratul misionar al împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Poate cineva să închidă gura unui astfel de om? Firește că nu! ”Noi nu putem să nu spunem cele ce am văzut și auzit…” A opri pe astfel de oameni este tot una cu a te opune (împotrivi) adevărului. Dar este și o zădărnicie. A vrea să închizi gura acestor martori e tot una cu a te apuca să oprești cursul unui râu de munte; tot una cu a încerca să stingi un vulcan, sau să oprești ploaia de a cădea pe pământ. Orice ai face, nu vei izbuti să faci aceasta. Ele nu te vor asculta și nu se vor supune ție. Râul va curge mai departe…focul va continua să ardă și ploaia să cadă…Așa e legea lor, așa e firea lor și ele ascultă de această lege dată de cel Atotputernic și de nimeni altul.
La fel e și cu martorii Evangheliei. Când Domnul Iisus a intrat în Ierusalim, în strigătele de bucurie și laudele ucenicilor Săi, fariseii, supărați de această manifestație, i-au zis: ”Învățătorule, ceartă-ți ucenicii.” Dar El a răspuns: ”Vă spun că, dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga” (Luca 19, 39-40).
A cunoaște adevărul și a tăcea este o lașitate. A cunoaște pe Domnul și a nu-L mărturisi este un păcat. Astfel de suflete vor fi cuprinse de întuneric, se vor stinge ca și o lumină înăbușită de duhoarea păcatului, ca și o apă care nu mai curge; se va strica întocmai ca sarea despre care vorbește Evanghelia și se va arunca la gunoi căci nu mai este de nici un folos. Un astfel de om e acela care a știut voia stăpânului și a făcut ce este rău. El va fi bătut cu multe lovituri (Luca 12, 47). Este ca robii aceia necredincioși care în loc să se ocupe cu treburile stăpânului, se apucă și bea cu bețivii. Soarta lui va fi soarta fățarnicilor (Matei 24, 48-51).
Adevăratul martor este ostașul care nu se încurcă cu treburi lumești, pentru a face plăcere celui ce l-a scris la oaste ( II Timotei 2, 3). El spune, vorbește, lucrează, stăruie, mărturisește fără încetare, ascultând de Mântuitorul Său, Duhul Său cel sfânt și de nimeni altul.
Doamne! Ridică astfel de apostoli și lucrători în via Ta și ajută-ne fiecăruia din noi să Te mărturisim, să spunem despre Tine oricui.
Acum să spunem oricui
și celui ce nu vrea să-i spui,
căci Domnul va veni-n curând,
din ceruri de la Tatăl Sfânt.
Ioan Marini,
Familia Crestina anul 1941, nr. 5-6
