Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Poveste de iarnă

Poveste de iarnă

Poveste de iarnă

Proză premiată în cadrul celei de a III-a ediţii a CONCURSULUI NAŢIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ/ESEU „TRAIAN DORZ”  – 2021

Toamna lungă, nevoită de ploi, fusese gonită de-o vreme primăvăroasă şi înstăpânise locul.

Până spre Undrea, firea o luase razna uimind cu preaplinul ei, ca, pe la mijlocul acestei luni, mugurii să pleznească pe crengile pomilor, iar prin ogrăzi să zburde  mieluşeii.

Se ştie că, pe vremuri, credinţa era că blaniţa ălor apăruţi cel mai devreme în Gerar vestea cât de bun avea să fie anul, după cât de mult ori puţin negru le tărca albul. Acum, căldura spulberase nădejdea într-o prezicere a binelui, cât ar fi fost să fie…

Dar, în ajun de Crăciun, se reluase mersul drept al firii.

Nori grei coborâseră dinspre munte scuturându-şi omătul din plin, îngreunând lumea cu straiul iscat, gonind lumina slabului soare.

Peste zi preajma albise. Căciuli miţoase acoperiseră din plin case, acareturi, căpiţe ori şire.

Odată cu lăsarea întunericului, se iscase o viforniţă furioasă, spulberând aşternutul de zăpadă, ocrotitor al grădinilor şi livezilor.

Oamenii, mai ales cei bătrâni, căinau pomii înşelaţi, sortiţi să-şi prăpădească rodul, se tânguiau că bietele animăluţe    n-aveau cum să se-nfrupte din colţ proaspăt de iarbă, cum firesc ar fi fost!

Ăl mai mic al Zamfirei sta pitit sub velniţe, cu urechea ciulită la trosnetul lemnelor din sobă.

Singur între şapte surori, era ciuca bătăii pentru copiii din sat. Şi nu nevolnicia staturii    i-atrăgea pornirea neprietenilor, ci o frică bolnăvicioasă purtată de acesta pe oriunde-şi târa umbra, boală mirosită de toţi…

Pentru aşa năpastă, babe firoscoase îi găsiseră pricină mamă-sii, răspândind vorba că, născându-l, se-ngrozise de jocul din umbră al Ielelor. Nimeni nu damblagise, căci nu fusese strigat nimeni! Doar nou-născutul se-ncărcase de-o spaimă înfiptă adânc în suflet!

De când se ivise pe lume nu ştia să fi pus geană peste geană în tihnă. Nu!

I se zbătea inima ca unui iepuroi înfricoşat de câte ori vreun fir de zgomot i se năzărea prin vis.

Treaz fiind, nu era mai vrednic! Un zbucium de şoapte auzite şi înţelese doar de el îl fugărea să-l răpună la tot pasul. Şi, deşi nimic din cele simţite nu se-ntâmpla, el îşi potrivea răsuflarea cu tactul ascuns al spaimelor ce-l stăpâneau din pruncie.

Dar, minune?! Când făcuse zece ani, primise un dar.

Era în vară. Un trecător prin sat, rătăcit pesemne, îl salvase pe copil de ploaia de mere coricove îndreptată asupră-i de nărăvaşi ciudoşi întâlniţi.

Îl trăsese de-o parte să-l ogoaie. Simţindu-i meteahna aţâţată şi de batjocoritori, îi vorbi de un leac, ridicând stufoasele-i sprâncene deasupra unor ochi pătrunzători şi veseli.

Să fi trecut de-atunci o jumătate de an, poate? El se găsea tot cu frica-n sân, parcă şi mai şi decât altădată! Şi răul ăsta creştea încă pe măsură ce se apropia clipa vestită de omul ciudat, adică vremea primei ninsori.

În zilele din urmă nu mai dormise, nu mai mâncase, strivit de îngrijorare. Dacă nu va fi în stare să ducă la bun sfârşit ce fusese învăţat să facă?!

Şi iată că ninsese! Păcătoasa de inimă îi bătea gata să-i sară din piept. Dar până la urmă dorinţa de-a scăpa de boala fricii îi învinse nevoinţa.

Se strecură afară dintre velniţe să nu-i trezească pe ceilalţi adormiţi târziu. Aruncă straiele în tăcută repezeală peste micu-i trup, încălzit de fiorul necunoaşterii şi, îndesând căciula adânc peste ochi, birui scârţâitul uşii dinspre tindă. Ieşi în ogradă în plină viforniţă.

Vălătuci de omăt spulberat de pretutindeni îl împresurară la iuţeală. Dar, mai volnic decât oricând, cu icoana călătorului  în  ochi  şi  cu  povaţa-n  urechi,  băiatul se-ndreptă spre apărătoarea oilor. Nu aşa fusese îndemnat?! Să-şi ia alături pe unul mai slab decât el şi s-apuce pribegia prin lume, că aşa se va prăpădi pe vecie frica!

Se prelinse în caldul întuneric cu iz înţepător şi, tremurând ca varga, dibui mielul proaspăt născut, lipit de oaia-mumă.

Ceva ca o vrajă neştiută amorţise suflarea de-aici, nefiind nimeni şi nimic supărat de micul fur. Un  behăit  subţirel  îl  încredinţă  că şi-aflase tovarăşul de drum.

Apucă în braţe mieluţul, îl puse la fereală sub cojocel ieşind la viforoasă lărgime. Copil şi miel fură prinşi de vârtejul ninsorii, purtaţi din ogradă spre uliţă, împinşi dincolo de biserica străveche până hăt, departe, spre gura pădurii şi de-acolo către adâncul ei cel negru, înspre poalele muntelui.

Ca prin farmec, o linişte de piatră se lăsase pretutindeni… Auzea inima-i bubuind lângă plăpândul firicel de viaţă ascuns la piept sub cojoc.

Pătrunsese într-o poieniţă scăldată în argint. Zăpada înaltă de-un stânjen  îl  chema  să  se  tăvălească în puful ei. Şi cum n-ar fi făcut-o! Numai că pârdalnica de frică îl ţintuia locului!

În jur, nici o adiere din vântul tăios de până mai atunci… nici un zgomot în afara celui făcut de toba inimii sale!

Un petec de nor dăduse la iveală o lună spăimoasă, de-o frumuseţe nemaiîntâlnită! Încolo, cerul covârşit de stele şi albit se uita, adevărat noian rece, la băiatul prins în cleştarul poieniţei, ţinând la piept un miel agăţat de hotarul somnului.

Pe minută, copilului i se scurse toată vlaga din trup şi căzu în genunchi!

De jur împrejur, îl ţintuiau câteva perechi de luminiţe galbene, ochii lupilor sosiţi de neunde.

Ciudat, dar spaima morţii nu-i mai tulbura cu nimic adâncul firii!

Era stăpânit acum de un singur gând: să-l apere pe miel, să-l ocrotească de colţii lupilor pe care-i presimţea flămânzi dincolo de umbra copacilor şi care-nchideau un cerc din ce în ce mai strâns în jurul său.

Un behăit subţirel îi turnă în sânge o picătură de curaj. Mielul dădu semn că se trezeşte.

Cu un glas, pe care nici el nu şi-l auzise vreodată, strigase în miezul pădurii şi al haitei ce sta să-i răpună pe amândoi, cu ochii aţintiţi către un brad măreţ din apropiere, prins şi el în conul de argint al lunii: Doamne, Dumnezeule, apără mielul acesta, căci eu nu sunt vrednic s-o fac!

Ca din senin, o vâlvătaie se abătuse dinspre vârful negru al bradului bătrân şi dăduse iama în haită.

Copilul văzuse doar o minge de foc pârlind cozi şi labe de lupi, lovind preajma, adevărată măciucă mânuită de un fermecat apărător… Apoi, cu inima spulberându-i-se, picase-n zăpadă, căutând a ocroti în cădere viaţa mică de sub cojoc…

Fusese găsit spre mijlocul zilei de părinţi. Aceştia uitaseră să-l certe, mulţumiţi că-l aflaseră, slavă Domnului, teafăr, împreună cu mielul.

Dar, din păcate, nu înţelegeau nimic din ce băiatul le bâiguia. Şi uluiala îi covârşea privind cercul strâns de zăpadă bătătorită de labe de lupi, cioturile vecine înnegrite de foc, smocurile de blană pârlită ce pătau omătul pe alocuri…

Şi mai uimiţi rămăseseră când, de-atunci, aflaseră în mezinul lor un temerar lecuit de frica ucigătoare care-i răpise primii zece ani din viaţă…

*

Timpul a trecut cum trec toate. Pădurea s-a rărit, dar bradul cel bătrân e şi-acum acolo.

O dată pe an, în Noaptea de Ajun, o stea din vârful lui coboară şi se preface în vâlvătaie ocrotitoare a umbrelor unui copil şi unui miel, împlinind un rost din vremuri vechi…

de Angela Dina

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *