„De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos” (II Cor 12, 10)
Sfinţii lui Dumnezeu ne-au transmis că valorile mai mari decât viaţa pentru care merită să mori sunt – la loc de cinste – Credinţa şi Neamul. Întâi Credinţa în Dumnezeu, cel Care, iubind neamul omenesc, L-a trimis pe Fiul Său în lume, „să Se nască şi să crească, să ne mântuiască”. Apoi Neamul de sfinţi care au adus până la noi adevărata Credinţă. Pentru aceste două valori, Sfinţii lui Dumnezeu au primit cu mulţumire suferinţele apărute în viaţa lor.
La momentul aniversar şi comemorativ propus de această rubrică, voi sublinia doar câteva pasaje din viaţa a doi mari sfinţi ai Bisericii, dintr-a Părintelui Iosif Trifa şi, evident, din aceea a fratelui Traian Dorz, pentru că lui se dedică aceste coloane ale paginii.
Sfântul Ioan Gură de Aur, la apusul zilelor sale, a mulţumit lui Dumnezeu pentru toate, mai cu seamă pentru suferinţă! Iar la sfârşitul vieţii, întins pe pardoseala bisericii, a strigat: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” (Vieţile Sfinţilor pe noiembrie, Ed. M-rea Sihăstria, 2006, p. 250). Şi şi-a dat duhul în mâinile Celui pe Care L-a iubit şi L-a slujit toată viaţa sa, cu mulţumire, după îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care spune: „Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi” (I Tes 5, 18).
Sfântul Vasile cel Mare, în cuvântările sale, pune problema suferinţei pentru Domnul, întrebând: „Voi mulţumi, oare, când sunt torturat, când sunt chinuit, când sunt tras pe roată, când mi se scot ochii? Voi mulţumi când sunt rănit pe nedrept de cel ce mă urăşte, când deger de frig, când mor de foame, când sunt pus în butuci?…” Şi tot el răspunde: „Sufletul care-i legat cu dorul de a fi împreună cu Creatorul şi este obişnuit să se lumineze de frumuseţile cele de Sus nu schimbă bucuria şi veselia lui cu nestatornicia de multe feluri a pasiunilor trupeşti; dimpotrivă, pe cele ce sunt pentru alţii supărătoare, el le face adaos de bucurie [subl. ns.]” (Omilii şi cuvântări, PSB 1, Omilia a IV-a – Despre mulţumire, Edit. Basilica, Bucureşti, 2009, pp. 85-86).
La Părintele Iosif Trifa găsim în aproape toate scrierile sale mulţumiri aduse lui Dumnezeu pentru „diavolul cel negru” care l-a urmărit toată viaţa sa: „Suferinţa este cea mai scumpă şi cea mai dulce binecuvântare de care Domnul m-a învrednicit. Este îngerul ceresc care m-a trimis în braţele Domnului şi mă ţine în braţele Lui. Prin suferinţă a vorbit cerul cu mine şi prin ea vorbesc şi eu cu cititorii mei. (…) Slăvit să fie Domnul că m-a învrednicit şi pe mine, păcătosul, să pot verifica ceea ce spunea Apostolul Pavel: De aceea nu ne pierdem curajul şi, chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinlăuntru însă se înnoieşte din zi în zi (II Cor 4, 16). O, sfântă suferinţă, însoţeşte-mă până la marginea mormântului. Ţine-mă neîncetat «mai lângă Domnul meu», până în clipa când mă vei preda cu totul şi pentru totdeauna în braţele Lui” (Mai lângă Domnul meu, Ed. O. D., Sibiu, 2003, pp. 13-14).
Pe fratele Traian Dorz l-am întâlnit atât în momente de bucurie duhovnicească – la adunările de comemorare a Părintelui Iosif Trifa sau la adunări în cadrul a diferite nunţi ostăşeşti –, cât şi în momente de suferinţă din cauza sănătăţii sale şubrezite de amprenta faraonului roşu – la sanatoriile de la Covasna şi Băile Felix, precum şi în ultima sa „petrecere” acasă, în „cămăruţa Domnului”, la Livada Beiuşului. Bucuria lui era aceeaşi, fie în suferinţă, fie în stări înaltduhovniceşti. Se citea pe chipul lui seninătatea întâlnirii cu fraţii şi se vedea limpezimea ochilor în care se oglindea cerul… Cerul de dincolo de cer…
De fiecare dată îşi arăta mulţumirea faţă de Mântuitorul Hristos că l-a învrednicit să mai ajungă să trăiască o stare de har în adunarea Domnului sau în alte întâlniri cu fraţii. Şi mulţumirea lui nu se rezuma numai la aceea pentru stările fericite, ci şi la aceea în care a trebuit să sufere pentru Domnul: „Eu voi mulţumi de-a pururi Dumnezeului Slăvit / că în felul cel mai crâncen mi-a fost dat tot ce-am primit” (Eu binecuvânt durerea, în vol. Cântările Eterne, Ed. O. D., Sibiu, 2008, p. 55).
„Suferinţa pentru Domnul este un mare har, care nu-i dat oricui. Dacă nouă ne-a fost dat, atunci să-I mulţumim Domnului Iisus pentru aceasta şi să ne arătăm vrednici de El… (…) Mulţumesc Domnului şi Dumnezeului nostru că, atâta vreme câtă El este dispreţuit şi alungat, ne-a ajutat şi pe noi să-I împărtăşim soarta şi suferinţa Lui. Nu doresc nimic mai mult pe lumea aceasta decât, unit deplin cu El, să am şi eu parte cu vrednicie de aceleaşi prigoniri şi ocări din partea vrăjmaşilor Lui, cum are El” (Istoria unei jertfe, vol. 4, Ed. O.D., Sibiu, 2002, pp. 132-133).
„Din inimă Îţi mulţumesc şi eu pentru tot ce mi-ai dăruit Tu, fie dulce, fie amar, pentru viaţa mea, căci şi eu văd şi recunosc că de la Tine erau toate şi de la Tine sunt” (Hristos – Mijlocitorul nostru, Ed. O. D., Sibiu, 1999, p. 42).
„La El caut mângâiere în chinuri când suspin, / că n-aş mai vrea pe lume la altul s-o alin (…) / şi-I mulţumesc de greul prin care-a trebuit / să trec, să aflu pace la Sânul Lui iubit…” (Stând singur câteodată, în vol. Cântări uitate, Ed. O. D., Sibiu, 2008, pp. 67-68).
Da, Sfântul mulţumeşte pentru suferinţe – agonisindu-şi, astfel, adaos de bucurie – şi este gata să moară pentru valori mai mari decât viaţa: Credinţa şi Neamul lui…
Aurel MATEI
