…Totuşi vremile pe care le trăim sunt vremuri cu totul deosebite. Putem vedea în jurul nostru tot ceea ce putem citi în sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. Stările spuse de Mântuitorul şi promise de El în Matei, capitolul 24, le putem vedea aşa de limpede descoperindu-se cutremurător sub ochii noştri. Încercările prin care am trecut noi au fost, desigur, mari… Şi alţii au trecut prin încercări poate şi mai mari. Dar vremile din urmă, care se pare că ne-au ajuns sau ne ajung, aduc cu ele încercări neobişnuite şi nemaiîntâlnit de mari. De aceea Mântuitorul ne-a înştiinţat mereu: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva… cu privire la nimic. Voi fiţi atenţi, uitaţi-vă la tot ce se întâmplă. Priviţi! Cum te uiţi la măslin şi vezi că primăvara frăgezeşte ramurile lui, ştii că vara este aproape, aşa şi voi priviţi în jurul vostru şi vedeţi. Când veţi vedea aceste semne, să vă aduceţi aminte că sfârşitul este aproape. Voi să privegheaţi. Mai adânc să credeţi, mai puternic să vă rugaţi, mai stăruitor să alergaţi, mai cu grijă să privegheaţi, pentru ca să nu fiţi găsiţi ca ceilalţi, care nu-L cunosc pe Dumnezeu, în ziua aceea, nepregătiţi pentru venirea Lui.
În lumina acestor îndemnuri şi gânduri, am vrea să amintim mereu fraţilor noştri – şi celor bătrâni, şi celor tineri, şi celor [ce sunt] părinţi şi celor [ce sunt] copii şi păstorilor, şi celor păstoriţi – de acest mare adevăr şi de această mare trebuinţă. Noi avem nevoie cu toţii să realizăm o tot mai înaltă trăire în sfinţenie înaintea lui Dumnezeu. Să nu fim astăzi cum am fost ieri; şi să nu trăiesc şi-n ziua de mâine cum am fost astăzi. Ci în fiecare zi să ne dăm silinţele să realizăm o trăire mai înaltă. Cu cât sunt mai multe experienţele pe care le-am făcut şi le facem, cu cât sunt mai multe încercările prin care am trecut noi şi trecem – sau au trecut şi alţii –, cu cât sunt mai clare semnele arătate de Domnul şi vestite de Cuvântul Său, vădite în jurul nostru, cu cât sunt mai stăruitoare îndemnurile către o viaţă de aşteptare stăruitoare a venirii Domnului, cu atât mai mult fiecare dintre noi trebuie să ne dăm silinţele să fim într-un chip mai vrednic de Domnul.
Citim de ani de zile acest Cuvânt… Atâtea taine ne înconjoară… De-am şti noi cât sânge este presărat pe acest Cuvânt al lui Dumnezeu! Că fiecare slovă din el este răscumpărată cu jertfa unui sfânt. Prin câte a trebuit să treacă acest Cuvânt până a ajuns la noi, de două mii de ani, şi cât de multă grijă au pus în copierea lui toţi cei care l-au scris! Cât de multă dragoste au avut faţă de el toţi cei care l-au apărat cu sângele şi cu viaţa lor. Şi-au dat mai degrabă viaţa, cum am spus, decât să predea Cuvântul. Şi astfel el a ajuns la noi, după atâta jertfă şi după atâtea suferinţe.
Domnul ne-a rânduit o adunare în care să ne bucurăm. Ne-a dăruit fraţi pe care să-i preţuim, să-i respectăm şi despre care să n-ascultăm vorbe nepotrivite şi să nu răspândim vorbe nepotrivite. Să-i iubim din toată inima, să ne fie dragi fraţii noştri şi dacă în viaţa lor se ivesc încercări, să-i sprijinim cu rugăciunea noastră şi nu să găsim plăcere să vorbim de rău slăbiciunile şi durerile lor. Să ne vorbim de rău pe noi înşine; să ne învinuim, să ne îndurerăm, să ne străpungem propria noastră inimă… că o inimă şi un gând suntem toţi. Toţi suntem mădulare… şi, dacă suferă acest deget, nici celelalte nu se pot bucura. Când într-un fel undeva un mădular este rănit şi îndurerat, şi zdrobit, toate celelalte mădulare suferă împreună cu el. Aşa trebuie să ajungem să ne iubim şi să răbdăm, şi să ne simţim unii pe toţi ceilalţi.
Dar cât de departe este adeseori dragostea noastră de o astfel de stare faţă de fraţi! Şi dacă nu-i iubim pe fraţi din toată inima, atunci dovedim că pe Domnul nu-L iubim. Că El a spus: „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte. Cine vă iubeşte pe voi pe Mine Mă iubeşte…”. Acesta este miezul şi înţelesul cuvintelor Sale.
Din ce medităm mai adânc asupra Cuvântului lui Dumnezeu, vedem cât de slabă este trăirea noastră şi cât de datori rămânem mereu faţă de ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu.
Despre Sfântul Apostol Ioan se spune că a trăit ani îndelungaţi, că până la sfârşitul vieţii, când nu se mai putea mişca de pe pat, îi iubea pe fraţi şi n-a dorit mai mult decât să fie dus mereu în mijlocul fraţilor. Chiar dacă n-a putut să le spună decât trei cuvinte: „Iubiţi-vă unii pe alţii”, el a dorit mereu să se ducă şi să le spună acest lucru. Pentru că nici unul dintre noi nu-i fericit dacă nu are iubire faţă de fraţi. Şi toţi vom fi fericiţi dacă vom avea iubire faţă de fraţii noştri. Suntem slabi toţi. De aceea avem nevoie să ne sprijinim fiecare şi pe fiecare. De aceea avem nevoie să ne îndemnăm unii pe alţii la dragoste, pentru că tuturor ne lipseşte. Şi oricât de multă am avea-o, niciodată nu vom avea aşa de multă. Oricât de mult am iubi pe fraţi, încă mai suntem datori faţă de această iubire. Pentru că aceasta este propria noastră fericire. Când iubesc cu adevărat pe fiecare frate, cel mai fericit sunt eu. Căci cu oricare mă întâlnesc, mă bucur şi mă simt înălţat sufleteşte, prin întâlnirea cu el şi prin umblarea cu el. Dacă numai pe unul nu-l pot iubi, aceasta ştirbeşte o parte din dragostea şi din bucuria, şi din propria mea fericire.
Scumpii mei fraţi, cu toţii avem necazurile noastre. Azi sau mâine fiecare dintre noi dăm peste ispite şi peste încercări în care avem nevoie nu de critica fraţilor, nu de loviturile lor, ci de mângâierile lor şi de dragostea lor. Chiar dacă dragostea nu vine totdeauna sub forma unor mângâieri şi a unor oblojeli, şi a unor laude… vine uneori sub forma unei apropiate, calde şi înlăcrimate mustrări. Este dragostea care doreşte unitatea şi bucuria. În pilda cu Samariteanul cel milostiv, Mântuitorul spune că bunul samaritean care s-a aplecat lângă cel căzut a turnat mai întâi untdelemn pe rănile lui şi apoi vin. N-a turnat întâi vin. Vinul ustură. A turnat întâi untdelemn, care este mângâiere şi unge rana. După aceea a turnat şi vin, căci şi de dezinfectare şi de mustrare este nevoie de multe ori în viaţa noastră. Dar dragostea ştie să le pună în aşa fel încât ele să vindece, nu să otrăvească. Şi de aceea, când vom fi călăuziţi de dragoste în umblarea cu fraţii noştri, vom şti totdeauna să întrebuinţăm şi vinul, dar numai după ce untdelemnul şi-a făcut lucrarea lui mângâietoare şi alinătoare. Pentru că [inima] celor căzuţi, a celor răniţi este plină de sensibilitate, de o bolnavă sensibilitate faţă de care trebuie să avem mult menajament şi înţelegere.
Dacă noi am avea o inimă iubitoare, am şti totdeauna cum să întrebuinţăm toate acestea. Sfântul Apostol Pavel ne este un îndemn. Şi spune el atunci când s-a despărţit de cei din Efes, la Milet: „Aduceţi-vă aminte că timp de trei ani de zile, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare dintre voi”. Zi şi noapte, trei ani… cu lacrimi, pe fiecare… Sigur că au fost acolo atât de multe de mustrat. Şi atât de multe de osândit… Că numai în astfel de condiţii se cer zi şi noapte, pentru fiecare, lacrimi. Dar Sfântul Apostol Pavel a găsit, în dragostea faţă de alţii şi-n sfinţenia lui însuşi, şi-n înălţarea lui duhovnicească, şi-n legătura lui cu Dumnezeu, destulă putere şi destulă înţelepciune ca în lacrimile sale să fie nu numai mustrarea, ci mai ales mângâierea; şi îndemnul să-l strecoare ca pe o vindecare pentru sufletele lângă care a trebuit să plângă atât de mult… Trei ani de zile, zi şi noapte, lângă fiecare… Asta înseamnă că într-o stare foarte rea erau cei din Efes. Şi, dacă ar mai fi stat acolo încă pe atâţia ani, el ar fi avut o aceeaşi răbdare şi plină de bunătate iubire lângă fiecare dintre ei, până când va fi [fost] nevoie de lacrimile sale şi de rugăciunea sa.
Să rugăm pe Domnul ca, prin Duhul Său cel Sfânt, să ne dăruiască şi nouă un astfel de îndemn şi o astfel de înţelepciune, pentru ca să înţelegem că, în lucrarea noastră şi-n umblarea noastră, şi-n opera noastră de mântuire a altora, cel dintâi şi cel mai mare lucru este, în primul rând, sfinţirea noastră; trăirea noastră cu Hristos; umblarea noastră în ascultare. Suntem mereu deficitari în lucrul acesta. Avem mereu încă şi încă mai mult de făcut. Realizăm din ce în ce tot mai puţin. Dar, pe măsură ce ne dăm silinţele să realizăm, găsim în noi şi primim în noi, prin Duhul lui Dumnezeu, mai multă dorinţă după aceasta. Şi cu cât Îl avem mai mult, cu atâta Îl căutăm mai mult. Cu cât Îl dobândim mai mult, cu atâta alergăm după El mai mult. Pentru că aceasta este, în primul rând, propria noastră fericire şi mulţumire. Şi după aceea să vedem că-i putem ajuta şi pe alţii să se ridice la o treaptă superioară, prin ostenelile noastre, prin pilda noastră şi prin cuvântul nostru. Aceasta ne satisface în cel mai înţelept chip şi-n cel mai înalt fel mângâietor pe noi înşine, în primul rând.
În vremurile prin care trăim, aceasta este una dintre cele mai mari datorii. Lumea merge din rău în mai rău. Şi pentru că vedem acest lucru, că păcatul se înmulţeşte, că păcatul pătrunde până în familia noastră şi până în inima noastră, de-atâtea ori… cu atât mai mult se cere ca noi să nu ostenim, să nu obosim în alergarea pentru găsirea unui tot mai înalt grad de sfinţenie. Cu cât lumea din jurul nostru şi cei cărora trebuie să le arătăm pe Hristos sunt mai departe de adevăr, cu atât mai mult noi trebuie să fim mai aproape de el. Cu cât sunt mai puţini care se roagă, cu atâta trebuie ca cei care se roagă să se roage mai mult. Cu cât sunt mai slabi în purtările lor cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu, cu atâta cei care Îl cunosc pe El trebuie să fie mai tari, mai îmbărbătaţi, mai silitori pentru aceasta.
Ştie Domnul cât de puţin mai avem încă să lucrăm şi să luptăm pe pământul acesta. Vremea chemării noastre este aproape. Sfârşitul tuturor lucrurilor este foarte aproape. Vremile şi semnele de sfârşit sunt lângă noi să le vedem cu ochii noştri. Nu-i gazetă pe care s-o deschizi sau… poate aproape nici o emisiune de radio pe care o asculţi, să nu auzi de un cutremur de pământ, de tulburări între popoare, de nenorociri peste oameni, de groază şi de lucruri care înspăimântă. Toate acestea sunt semne descrise cu atât de mulţi ani înainte de Mântuitorul. Şi El ne-a spus: „Când voi veţi vedea aceste lucruri, să ştiţi! Să vegheaţi! Căci venirea Domnului este aproape”.
Iată ce mari datorii avem noi. Tineri sau bătrâni. Să ne dăm seama că Domnul este aproape. Nu ne dăm seama cât de aproape este Domnul. Şi să ne dăm toate silinţele să realizăm cu depăşire acest plan duhovnicesc. Că dacă lumea umblă mereu pentru depăşiri, apoi Domnul ne cere o depăşire şi mai grabnică, în şi mai mare măsură, pentru că cei care umblă după realizarea împlinirii voii Sale şi a planului Său sunt tot mai puţini şi sunt tot mai slabi. (…)
Dacă aşa vom face, atunci noi vom câştiga în fiecare zi mai mult. Şi ne vom apropia cu fiecare zi mai mult de nivelul cel înalt pe care şi Dumnezeu, şi oamenii îl cer, îl pretind şi-l aşteaptă de la noi.
Domnul Iisus să ne dăruiască zilnic un îndemn tot mai înalt în interiorizarea Cuvântului Său prin trăirea lăuntrică a voii Sale. Pentru ca tot ceea ce vom face în afară apoi să apară strălucit şi frumos. Cuvintele noastre să vibreze de dragostea Lui. Şi vor vibra, dacă această dragoste este acumulată [stând] în genunchi, în meditaţie, în părtăşie cu El, mai întâi în inima noastră. Mâinile noastre vor lucra puternic, cuvintele noastre vor răsuna puternic, paşii noştri vor merge drept şi ochii noştri vor răspândi lumină şi vor bucura pe oricine va privi la lumina noastră, dacă noi înşine ne vom alimenta zilnic şi puternic din lumina lui Dumnezeu. De nimic nu-i nevoie mai mult în lumea aceasta acum decât de o astfel de trăire şi de lumină. Nu de predicatori este nevoie. Predicatori sunt destui. De mărturisitori are nevoie Domnul! Adică de cei care cu fapta lor întregesc şi adeveresc cuvântul pe care îl spun. Care prin sfinţenia lor sunt nu numai o predică în mijlocul oamenilor, ci sunt lumină şi dovadă, şi îndemn spre sfinţenie şi ascultare.
La aceasta să ne ajute Domnul să ne silim fiecare să ajungem, pentru ca cei care vin în urma noastră să primească de la noi nu numai un cuvânt mărturisit, nu numai cântări frumoase, poezii frumoase şi vorbe frumoase, ci mai ales un model de viaţă sfântă şi de purtare evlavioasă. Copiii noştri să aibă despre noi amintirea ca despre nişte părinţi sfinţi, ale căror fapte şi al căror nivel de viaţă să ţintească, să dorească şi să caute să-l atingă şi ei. Atunci vom fi cu adevărat nişte mărturisitori ai Domnului şi vom fi învăţat cum ne-a învăţat El în Cuvântul pe care l-am citit: „Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, pentru ca şi ei să fie sfinţiţi”.
Dumnezeu să ne dăruiască urmaşi sfinţi, pentru că atunci vom vedea şi noi cu bucurie sfinţenia Lui. Amin.
253. SFINŢIREA NOASTRĂ, PENTRU SFINŢIREA CELORLALŢI
O vorbire a fratelui Traian Dorz de la o adunare din anii ’70
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, vol. 6
