Trecuse un timp și am găsit prilejul să stăm sub un pom și să mâncăm din fructele lui dulci și gustoase.
După ce ne-am pus și în buzunare, am continuat călătoria, pe când părintele Vlasie, ca un pârâu nesecat, a găsit ocazia să continue, cu exuberanță și înțelepciune, cuvântul despre frică:
– Sentimentele de vinovăție și frica, părinte, sunt o pereche ascunsă în adâncurile sufletului nostru. Acolo unde se află una, merge și cealaltă. Însă ele nu mănâncă fructe, ca noi, ci îi mănâncă și-i înghit cu totul pe oamenii chinuiți. Desigur, există și sentimente de vinovăție bune, care ne îndeamnă să ne îmbunătățim prin pocăință. Dar când sentimentele de vinovăție implică și clocesc în ele tulburare sufletească și mândrie, atunci devin otravă care-l amărăște și pe cel care o are, dar și pe oamenii aflați lângă el. Ca să nu mai spunem că învinovățirea devine o casă care găzduiește după aceea toate celelalte boli psihice.
Omul care se învinovățește devine aproape mereu compulsiv și chinuitor nu doar pentru sine, ci și pentru cei pe care-i iubește și sunt parte din viața lui, chiar dacă în adâncul său nu vrea asta. Este un mod indirect de a pedepsi și de a răscumpăra sinele lui.
Însă în Biserică nu există spațiu pentru învinovățiri permanente și bolnăvicioase, de vreme ce avem taina repetată a spovedaniei. Doar Iuda avea asemenea sentimente de vinovăție și s-a spânzurat. Pe când Petru, spovedindu-se lui Hristos și smerindu-se acolo, la lacul Ghenizaret, a scăpat de fantasmele vinovățiilor.
Orice om care se învinovățește exagerat are mereu în viața lui o tendință de autopedepsire inconștientă. Nu crede că va trăi învierea. Se biciuiește pe sine în fiecare clipă și se consideră nevrednic de bucurie și liniște.
– Pentru a completa, vin cu un vers dintr-un cântec: „Petrecem foarte bine, începe să-mi fie frică”, adăugai eu.
– Vezi, părinte Dionisie? Chiar și cei din lume, care petrec pe scene, se consideră nevrednici de bucurie. Cred că știi și zicerea aceea a multora, atunci când se veselesc și râd: „Gata cu atâta râs, să nu pățim ceva rău”. De aceea omul crede că, dacă se chinulește pe sine, va ispăși în fața lui Dumnezeu. Pe când bunul Hristos atunci se necăjește, când vede făpturile Lui obosite, împovărate și nefericite, târându-și pașii prin viața lor netrăită. Trăiesc uneori unele „mici evadări în libertate”, și iarăși sunt legate în lanțurile iadului lor chinuitor.
– Iar după aceea, părinte Vlasie, vin comportamentele constrângătoare și compulsive și tot ceea ce-l face pe om să nu-și mănânce niciodată liniștii pâinea. Uneori anumiți creștini, sub pretextul nevoințelor și legii dumnezeiești, se amăgesc pe ei și
deși arată că lucrează spre slava și iubirea lui Dumnezeu, nu fac nicidecum asta. Singurul lucru pe care-l vor adânc în suflet este să ucidă și să facă să dispară sinele lor, cuprinși de rușine pentru faptul că trăiesc și există. De aceea, atunci când un copil, după concepere, nu se simte acceptat de părinții lui și de către mediu, are mai multe probabilități să devină o persoană plină de sentimente de vinovăție, frică, umbre și chinuri.
– Sunt de acord, părinte Dionisie, e adevărat. Firea omenească are ceva adânc în ea din anii alungării din Rai, o învinovățire nevindecată, până în punctul de a ispăși și de a se simți confortabil prin autoanulare, autodistrugere și autoînrobire. Și oamenii manipulatori exploatează asta și dacă vor să te comande, te încarcă cu sentimente de vinovăție, după cum spunea un înțelept: „Dacă vrei ca cineva să facă ceva pentru tine, fă-l mai întâi să se simtă vinovat”.
– În definitiv, părinte Vlasie, frica vine și ne găsește sau noi inconștient o dorim și o chemăm?
– Iată nedumerirea! Nu cumva suntem în adâncul nostru masochiști și construim frici acolo unde nu există, fiindcă sufletul nostru simte nevoia să se chinuiască pe sine? Nu cumva suntem adoratori și credincioși ai zeiței frică și nu ai preadulcelui Hristos?
– Prin urmare, părinte Vlasie, problema nu este cum să alungăm frica, ci cum să nu ne dorim frica.
– Așa este. Acum le-ai spus pe toate, părinte. Când vom înceta a iubi frica, atunci vor pleca și prietenii și fiii ei. Ceea ce iubim, atragem. Pe când ceea ce disprețuim, îndepărtăm. Dar chestiunea este și biologică, după cum m-au încredințat psihiatrii acolo unde am lucrat. Atunci când omul se teme, organismul secretă adrenalină, care pentru mulți este plăcută și atrăgătoare.
– Într-adevăr așa este, am încuviințat cu tărie. De aceea filmele de groază sunt primele pe lista preferințelor oamenilor. Câți nu plătesc bani mulți ca să se bucure urcând în trenulețul groazei, să intre într-o aventură, să se măsoare cu moartea și să ajungă la limitele lor. Până și statele au înțeles asta și hrănesc cu frică și tulburare cetățenii lor, obișnuindu-i ca pe niște narcomani cu mirosul primejdiei și amenințării. Nu există un instrument mai bun de control decât frica. Dacă dă o ploicică, o numesc… potopul lui Noe, băgând în noi panică și tulburare.
Unui băiat pe care-l cunoșteam, înainte de o simplă furtună de zăpadă, i-au trimis pe telefon un mesaj vocal urgent, punând o voce să vorbească în telefonul lui, iar el, sărmanul, dormea în camera alăturată. L-a cuprins frica, crezând că vreun hoț a intrat în casa lui și luând o mătură, s-a dus să-l dea afară…
Iar în strâmtoarea Corint unii oameni merg și se aruncă legați de sfori în abis, pentru a simți adrenalina cum curge prin sângele lor.
Cineva mi-a spus: „E frumos, părinte, acest sport. Iar dacă aș punea-o pe soacra mea să facă asta, dar fără sfoară, atunci ar deveni și mai plăcut”.
Am râs cu poftă, de răsuna pădurea. Iar după aceea l-am întrebat pe monah:
— Dar atunci întrebarea este ce vom face în Rai, unde „nu este frică, nici întristare, nici suspin”. Acolo pentru noi absența fricii va fi iad. Cum ne vom petrece zilele fără frică? Cum vom suporta atâta liniște?
— Eee, atunci le veți avea aproape pe soacrele voastre. Asta va fi lucru mic?
Răsăritul trandafiriu încet-încet a prins să strălucească puternic de razele nou-născutului soare, vestindu-L pe Domnul nostru, Iisus Hristos, Răsăritul răsăriturilor, Luceafărul dimineții.
Toată zidirea cuvântătoare, dar și cea necuvântătoare din grădina Maicii Domnului, slăvea prin mii de glasuri pe Hristos și pe Preasfântă Maica Sa.
„Bucură-te, îndreptătoarea oamenilor,
Bucură-te, căderea fricilor și a demonilor”.
Pr. Dionisios Tambakis,
„Nu-ți fie frică! Alungă fricile care-ți stăpânesc viața!”, Editura Egumenița, 2024, pg. 20-31
