1. Prilejurile de poticnire trebuie să vină, dar vai celor prin care vin.
Vânzările trebuie să se facă, fiindcă este scris că se vor face (Mc 13, 12; Lc 21, 16), dar vai acelora prin care se fac.
Fiecare dintre noi trebuie să ne temem de acest îngrozitor păcat şi să ne ferim ca nu cumva să-l facem noi.
2. Dacă ştiţi aceste lucruri, luaţi mai bine aminte în jurul vostru, să-l vedeţi pe acela dintre voi care a început să umble şi pe alte căi, nu numai pe cele ale lui Iisus. Care s-a mai prefăcut şi în altceva, nu numai în miel.
Care merge şi cu alţii, nu numai cu voi, oile Domnului,
care mai are şi alte gusturi, nu numai cele duhovniceşti,
care cheltuieşte şi mai mult decât ar câştiga cinstit,
care umblă prin locurile pe unde nu are ce căuta, în mod normal, un frate şi un preot. Căci neapărat dintre voi este acela.
Sau sunt aceia… (Fapte 20, 30; II Cor 11, 14; II Tim 3, 4).
3. Ce cumplită clipă trebuie să fi fost pentru ucenicii Domnului aceea când Mântuitorul le-a spus la masă: „Unul dintre voi Mă va vinde”.
Ca un trăsnet lovind dintr-o dată şi pe neaşteptate vor fi zdrobit aceste cuvinte toată rămăşiţa de bucurie, de speranţă şi de pace pe care o mai aveau în inimile lor.
4. Cei nevinovaţi, auzind înştiinţarea despre vânzare, au început să se uite unii la alţii înspăimântaţi şi pentru prima dată bănuitori.
Şi fiecare în gândul său îl cerceta pe celălalt, bănuindu-l în inima sa… Apoi bănuindu-se chiar şi pe sine.
În clipa aceea se spărgea în ţăndări ca un vas foarte scump toată încrederea nemărginită şi toată armonia unităţii lor.
În inima fiecăruia năvălea acum apa tulbure, neagră şi rece a neîncrederii, năruind şi noroind totul.
5. O, cât de zdrobită trebuie să fi rămas inima ucenicilor Domnului când se uitau unii la alţii pentru prima dată cu ochii încruntaţi şi judecători!
O, cum trebuie să fi răvăşit sufletul lor o mie de gânduri deznădăjduite!
Ce grozav este păcatul vânzării lui Hristos!
6. Vai, cât de mult rău fac nu numai Lucrării lui Dumnezeu, ci chiar şi semenilor lor acei oameni nelegiuiţi care îi vând pe ai lor!
Şi care trădează dragostea, prietenia, frăţietatea, cinstea şi cuvântul lor şi al lui Hristos.
Căci aceştia nimicesc chiar bunul cel mai scump pentru inimile omeneşti, care este încrederea în om,
încrederea în frate,
încrederea în semen.
7. Până ce există încredere, ce sfântă este încrederea dintre credincioşi şi fraţi
şi părtăşia dintre soţi,
şi iubirea dintre prieteni,
şi armonia dintre oameni!
O astfel de viaţă este raiul. O astfel de viaţă a dorit între noi Hristos.
8. Când diavolul pune în inima unuia dintre ucenicii Domnului gândul vânzării şi al înşelăciunii… o, cum se prăbuşesc de dureros şi de cumplit toate cele bune dintre fraţi!
Ruina şi amintirea lor îi vor îndurera sufletul ori de câte ori le va privi, până la moarte.
Şi un gust amar îi va veni pe buze şi se va preface în cele mai înveninate şi mai amărâte cuvinte pentru că a trădat şi a vândut, zădărnicind un viitor atât de frumos.
9. Roagă-te lui Dumnezeu şi priveghează, ca nu cumva să ajungi şi tu un vânzător de Hristos şi de fraţi.
Căci aceasta te va rupe pe vecii vecilor de Dum¬nezeu şi de ai Lui şi te va arunca între demoni, în locul pregătit acelora.
10. Păcatul tău va otrăvi nu numai veşnicia ta, ci şi părtăşia altora, fiindcă, aflând despre vânzare, fiecare va începe să se teamă de celălalt şi să se îndoiască de toţi.
Nu se va mai încrede nimeni în nimeni, niciodată şi nu se va mai apropia nici unul de nici unul.
Aceasta este o nenorocire mai mare şi mai lungă decât oricare alta.
Şi totul a început cu tine.
Ce osândă oare va fi de-ajuns pentru asta?
11. O, câte poeme minunate, câte cântări de iubire şi de durere s-au scris pe sânul lui Iisus în momente ca ale lui Ioan!
Câte tablouri sfinte şi meditaţii neuitate!
Câte rugăciuni fierbinţi şi câte predici înălţătoare s au înălţat spre cer şi au umezit ochii a mii şi mii de oameni, pornind de la acest dumnezeiesc moment
şi întorcându-se la el,
la clipa şi la starea aplecării pe sânul lui Iisus ca ale Sfântului ucenic al iubirii, Ioan…
12. Binecuvântat să fie Tatăl Ceresc, Care – dacă a îngăduit, pentru împlinirea Scripturilor, să fie un fiu al pierzării (In 17, 12),
de pieirea căruia Inima lui Iisus să se întristeze şi duhul Lui să se tulbure –,
tot El a făcut să aibă, de cealaltă parte, un fiu al iubirii, prin alipirea căruia Inima sfântă a lui Iisus să se mângâie şi duhul Lui să se învioreze.
13. Binecuvântat să fie Tatăl Ceresc, căci, dacă Săptămâna Patimilor a descoperit un fiu al urii,
tot ea ne-a descoperit şi un atât de fericit fiu al dragostei.
De la care ne-au rămas apoi cele mai adânci ecouri ale Inimii lui Iisus.
14. Cele mai minunate şi prietenoase feţe ale adevărului ne-au rămas de la acest moment minunat al aplecării lui Ioan pe Sânul lui Iisus.
Cele mai fierbinţi şi mai dulci chemări ale dragostei lui Dumnezeu ne-au rămas de la acei care au trăit această stare divină.
15. Cu cât ura unora este în stare de fărădelegi mai mari, cu atât dragostea altora va deveni mai fierbinte, mai curată, mai alipită de cel nevinovat.
Acesta este un echilibru rânduit de Dumnezeu.
16. Domnul a făcut aceasta, pentru ca acela care merge spre pătimire pentru adevăr să nu se îndoiască niciodată, să nu descurajeze niciodată şi să nu se prăbuşească niciodată.
Fiindcă niciodată nevinovatul nu va rămâne singur.
Şi, dacă în viaţă n-a cunoscut o iubire nemărginită faţă de dânsul, apoi în moarte o va cunoaşte cu si¬guranţă.
Fiii urii mor de două ori. Şi în scârbă, şi în uitare. Dar fiii dragostei nu mor niciodată.
17. Învăţaţi de la Sfântul Apostol al iubirii şi fiţi tot mai alipiţi de Domnul!
Mai ales atunci când se ivesc vânzătorii şi prigonitorii cei mai înverşunaţi pentru Domnul vostru şi pentru fraţii voştri.
Nu vă temeţi că acela care Îl vinde pe Hristos vă va putea da şi pe voi în mâinile lor.
Şi chiar dacă v-ar da, ce mai înseamnă viaţa pentru voi fără Dumnezeul vostru?
18. A muri pentru Hristos este un câştig, pentru un alipit de Sânul Lui (Flp 1, 21).
Ce să mai fac eu cu o libertate fără Hristos? zice el.
Ce să mai fac eu cu o Evanghelie fără Iisus cel Viu?
Ce să mai fac cu o adunare fără Dumnezeu?
Atunci a merge la pătimire cu Iisus este un har,
pentru că viaţa fără Hristos nu mai valorează nimic,
dar moartea şi pătimirea cu El valorează cât vremea… şi încă şi mai mult.
19. Cele ce v-ar mai rămâne după ce v-aţi depărtat de Hristos şi de Lucrarea Lui, – toate sunt o povară chinuitoare.
Vai de voi dacă aţi rămâne cu ele fără El!
Dar ferice dacă aţi rămâne cu El chiar şi fără ele.
20. Acela despre care vorbea Iisus în seara Cinei era păcatul, iar nu omul.
Păcatul nu putea să nu fie acela – adică vânzarea!
Dar omul putea să nu fie el. Adică Iuda.
Prilejul de păcătuire trebuia să vină. Nu se putea să nu vină (Mt 18, 7; Lc 17, 1).
Dar acela prin care venea atunci putea să nu fie tocmai el, Iuda; putea să fie oricine altcineva, nu tocmai el.
Şi dacă Iuda ar fi vegheat şi s-ar fi rugat şi el – aşa cum fuseseră înştiinţaţi –, poate că n-ar fi căzut nici el în ispită (Mt 26, 41).
O Doamne, nu ne lăsa în ceasul cel greu! Amin.
Eterna iubire / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului,
